Abonare Online

:

EDITORIAL

  • Un secol de teroare și minciună Un secol de teroare și minciună
    În noiembrie 1917, în capitala Rusiei imperiale, o forţă neștiută, dădea foc istoriei milenare a umanităţii, declarând triumfalist, crearea unei alte lumi și a unui alt om. Cum va arăta acea lume și acel om, în acele zile de teroare bolșevică și de anarhie totală, nimeni nu știa. Astăzi,…
    Join club

Galerie Foto

Galerie_fotoGalerie_fotoGalerie_fotoGalerie_fotoGalerie_fotoGalerie_foto

Abonare Online

Campanie NATURA

Cine va salva rezervația „Prutul de Jos”

Miercuri, 24 Junie 2015 16:09
  • Autor:  Silvia Ursul
Calea ferată tre prin Rezervaţia "Prutul de  Jos". Foto: revista NATURA Calea ferată tre prin Rezervaţia "Prutul de Jos". Foto: revista NATURA

Microbuzul mă lasă la o răscruce de drumuri și încep să cobor pe o străduță în pantă care m-ar duce, din câte țin minte, direct la rezervația „Prutul de Jos”. Rătăcesc însă cărarea, mă trezesc într-o fundătură de mahala unde câinii își dau alarma unul altuia despre un potențial intrus.

De la o poartă apare un gospodar care mă întreabă în dulcele accent al locului: „Căutați rezervația? Coborâți pe aicea și mai mergeți până acolo, unde se văd sălciile. Acolo este, lângă calea ferată!”. 

Calea ferată... care trece direct prin rezervație.... Prima chestie care mă deranjează. Mă încearcă presupunerea că într-o țară mai avansată un drum de acces, fie rutier sau feroviar, ar ocoli o rezervație de stat. Minți luminate s-ar aduna să caute o soluție prin care cerințele de infrastructură s-ar împăca cu nevoile unui habitat care adăpostește specii vulnerabile și protejate la nivel internațional. S-ar încerca reducerea la minim a oricărei forme de deranj, scutind rezervația de imaginea unui marfar ruginit care scuipă fum în drumul său către portul  Giurgiulești.

Sediul rezervației stă pitit cuminte la poalele ravenelor abrupte pe care s-a întins satul asemenea unui stup. Din loc în loc se ivesc râpi și cotloane pline cu deșeuri menajere, câte un cal priponit caută un petic de iarbă, și găinile nu știu cui ațipesc pe lângă băltoacele din drum.

Azi e liniște, nu aud împușcături și nici nu văd stoluri de gâște speriate ținând calea spre Manta sau spre lacurile din partea cealaltă a Prutului. Probabil pentru că e marți, e zi de lucru, și braconierii sunt prinși în căngile programului de la serviciu. Sâmbătă și duminică se vor iți de prin stufărișuri veste de camuflaj, și gloanțe vânătorești vor pleca în căutarea prăzii încă de la 7 dimineața.

De pe lac se ridică niște lebede și se iau la întrecere prin văzduh, câțiva pescăruși se țin scai de ele, niște ciori grive caută comori prin gunoaie și de undeva din tufișuri aud cum se ciondănesc vrăbiile. O locomotivă cu 3 vagoane începe să se târască pe calea ferată, trece de sediu, și își continuă drumul peste ce-a fost cândva o plantație de vie. „Aici s-a construit un canal, cu vreo 30 de ani în urmă, exact pe pantă.”, îmi spune doamna Viorica Palade. „Trebuia să-l facă terasat, ca să rețină masele de argilă dislocate, nu să-l facă așa abrupt. Așa, cu fiecare ploaie, se depun aluviuni aici, la poalele ravenelor. Apa spală tot, aduce la vale argilă, nisip, pământ și le așează în straturi, unul peste altul. În curând vor astupa și calea ferată. Dacă plantau niște copaci, era mai bine. Erau aici niște vii, se mai văd și acum câțiva piloni. Pe majoritatea i-au scos, că nu mai are rost.”

Câțiva stâlpi de susținere au rămas prizonieri, martori muți ai răzvrătirilor de pe culmi. Fixați în acest tânăr platou, par a fi niște statui din alte ere geologice care vor fi în cele din urmă digerate de fireștile transformări și mișcări ale pământului.

La întrebările mele aproape copilărești („Cine a săpat canalul? Cine a scos stâlpii? Cine face, cine drege pe aici?”) doamna Palade dă din umeri și, arătând cu mâna în direcții vagi, îmi răspunde: „Primăria. Oamenii... Cineva...”

Cineva se încumetă să își verse căruța cu gunoaie pe malul lacului, să se furișeze noaptea cu câte un copac în spinare sau să pescuiască în ciuda restricțiilor. Presupun naiv că locuitorii nu înțeleg importanța ecologică a acestei zone, nu realizează cât de deranjante sunt acțiunile lor în perimetrul rezervației. Mi se răspunde că majoritatea sunt conștienți că aici e o rezervație și că există anumite cerințe care însoțesc acest statut. Dar sărăcia cruntă îi împinge să facă rost de lemne de foc și să neglijeze interdicțiile de pescuit. Crescuți și hrăniți de apele Prutului timp de generații întregi, oamenii caută să supraviețuiască din puținele resurse pe care le mai oferă lacul Beleu. Iar prejudecata că teritoriul rezervației se află în administrația statului (deci nu a lor) încurajează sătenii să mai uite o pungă cu gunoaie sau să facă un foc de tabără pe la sfârșit de săptămână. Administrația susține că a epuizat toate mijloacele prin care ar descuraja aceste activități nesustenabile și că nu reușește să restricționeze accesul uman în rezervație. „Știu foarte bine că ceea ce fac în acest perimetru protejat contravine legislației, dar dacă sunt prinși asupra faptului, fac pe niznaiul. Nici nu prea ai ce să le faci. Poți să le dai o mustrare pentru început, să le fixezi o amendă, dar nu ajută la nimic. Plătesc amenda și continuă să vină să pescuiască. Nu depinde doar de noi și nici nu reușim. Suntem câțiva angajați care trebuie să se ocupe în paralel de două-trei domenii de activitate. Trebuie să colaborăm cu poliția de frontieră. Aici este totuși o zonă de graniță, unde activitățile umane ar trebui să fie limitate”.

De altfel, ceva din propria mentalitate te face să înțelegi motivele pentru care acești oameni se poartă ca niște rebeli imaturi. Greutatea vieții de la țară, impregnată de sărăcie sub toate formele și lipsa de alte perspective economice, îi scoate pe oameni din casele lor, forțându-i să se joace de-a șoarecele și pisica cu grănicerii și personalul administrației. Identificarea altor oportunități financiare ar cere de la sine o schimbare în gândire, în modul de a privi lucrurile din jur, iar asta, în contextul rural al societății noastre, ar fi calificată drept o pretenție absurdă și o ipocrizie tipic orășenească de a cere satului să se schimbe fără a propune altceva mai bun în loc. Fără a le împărtăși neapărat sistemul de valori și fără a fi de partea lor, înțelegi că pentru acești oameni preocupările pentru mediu vor fi încă multă vreme eclipsate de regulile dure ale supraviețuirii. „Problema e complexă, sunt atâtea lucruri care se suprapun. Realitatea e cu totul alta față de ce scrie pe hârtie”, îmi spune pe un ton trist doamna Palade, gândindu-se probabil și la braconierii veniți din capitală, care sfidează legislația de mediu la adăpostul rudelor aflate în Guvern și Parlament. Aceștia nu mai sunt preocupați de ziua de mâine, pentru ei rezervațiile și zonele protejate există ca o garanție a succesului vânătoresc. Ideea de patrimoniu cinegetic, de valoare ecologică și de frumusețe a naturii nu impresionează pe nimeni, probabil asta fiind una din consecințele lipsei de educație ecologică.

Sărind brusc de la povești în care animalele dintr-o pădure trăiesc într-o mare și absurdă prietenie, la interese industriale agresive, oamenii au pierdut din capacitatea de a vedea natura ca pe o ființă vie, dispersată în jurul lor sub forma a mii de elemente care respiră și care își cer dreptul la viață și care împreună alcătuiesc un echilibru dinamic atât de esențial pentru propria noastră existență. Am uitat să privim natura așa cum este, sensibilă și oropsită și vulnerabilă, încercând din răsputeri să își revină după orice încercare de-a noastră de a o face „să meargă mai bine”. Imuni în fața îndatoririlor ecologice și civice, ridicăm indiferenți din umeri în fața riscului tot mai palpabil al pierderii acestei zone. „Cum o vrea Dumnezeu”, Dumnezeu fiind, probabil, un sac fără fund în care aruncăm responsabilitățile propriilor noastre acțiuni și de la care sperăm că va face minuni.

Silvia URSUL,

revista NATURA, martie 2015

Rate this item
(0 votes)
Vizualizări 26900 ori

Abonați-vă la site-ul nostru

Pentru a vă abona la site întroduceți adresa Dvs. de email în câmpul de mai jos

Cum ne puteți găsi

loading maps...
C: Adresa Noastra
13 str. S. Lazo,Chișinău,Republica Moldova