Drumul de pe creste
natura.md
Aug 2, 2021 05:54
2875
0
Transfăgărășanul, „drumul dintre nori”, considerat cel mai spectaculos din lume se poate mândri cu o soră mai mare pe măsura... înălțimilor. De cea din urmă îmi aduc aminte ca prin negură, nu pentru c-ar fi trecut atât de mulți ani de când i-am zărit chipul sau că nu era unul memorabil (dimpotrivă), ci, fiindcă atunci când am cunoscut-o, chiar era învăluită într-o maramă albă de ceață. Năframa de culoarea zăpezilor veșnice, însă, o făcea mai intrigantă pe cea cu numele Transalpina, accentuându-i, totodată, frumusețea răpitoare.
Transalpina, sora mai mare, pe măsura... înălțimilor, a Transfăgărășanului. Foto: Sorenela Reniță
Deși pare fragedă, e o tinerețe ca din basmul lui Petre Ispirescu. Primele văpăi din povestea ei pare-se că s-ar fi aprins încă de pe vremea războaielor daco-romane, având, prin urmare, aproximativ 2.000 de ani. Pe vechile hărți de istorie apare drept „coridorul IV strategic roman”. Ulterior, ar fi devenit poteca păstorilor din Mărginimea Sibiului. Chiar și-n scurta noastră călătorie, am întâlnit în cale turme de oi care înaintau nestingherite pe șoseaua îngustă – din „deprindere” seculară, probabil. Contururile actuale, traseul strategic le-a prins, totuși, în perioada interbelică și, îndeosebi după anul 2009, când a început asfaltarea celui mai „înalt” drum din România.
Transalpina (DN 67C) străbate munții Parâng ai Carpaților Meridionali, pornind de la sud, din Novaci (județul Gorj), șerpuind înspre nord, către Sebeș (județul Alba) pe un segment de aproximativ 150 de km, făcând legătura dintre Oltenia și Transilvania. Porțiunea dintre Rânca și Obârșia Lotrului este apreciată ca fiind cea mai impresionantă parte a traseului, cuprinzând și punctul de altitudine maximă, Pasul Urdele (2.145 m). Propun să lăsăm, însă, numerele deoparte și să ne delectăm cu farmecul reginei cuceritoare a drumurilor, așa cum se prezintă singură, în realitate, la fața locului.
Aparent cuminte la început, acoperită inițial în câmpuri, podișuri și păduri, Transalpina devine din ce în ce mai curajoasă cu fiecare serpentină și cu fiecare stâncă ce-i definesc personalitatea. Tranziția dintre cele două elemente ale caracterului ei este realizată cu atâta măiestrie, încât nici nu ne vom da seama prea bine cum am ajuns aici, de parcă am fi navigat printr-un vis. Lipsa parapetelor pe multe secvențe de șosea ne fac să trăim și mai intens peisajul. Nici nu-ți vine să crezi că te poți deplasa atât de ușor, totuși, cu automobilul la asemenea înălțimi, iar, uneori, ți se pare că mașina ar pluti pe nori sau chiar ar trece prin ei. Cu toate acestea, ai grijă să nu te lași purtat de val, căci prăpăstiile sunt necruțătoare.
Tot urcând, și urcând, și urcând, ni se creează, pe alocuri, impresia că, dacă am întinde mâna prin fereastră, am putea atinge cerul, iar senzația aceasta îți dă un sentiment de fericire. Oprim mașina pe o margine de drum, pe unul dintre vârfuri. Suntem înconjurați de o ceață densă și de o liniște adâncă, dar atmosfera nu e deloc apăsătoare, nu ne tulbură sau răscolește, ci, din contra, ne relaxează. Aerul de munte, pe care încercăm să-l „îngrămădim” cât mai puternic în mințile și plămânii noștri obosiți de oraș, ne dă puteri noi.
Plimbându-ne un pic, simțim câțiva stropi de ploaie care ne răcoresc, iar vântul devine îndrăzneț. În depărtări se arată un amestec fascinant de fenomene meteorologice. Pe o parte a priveliștii – negură și nori consistenți prin care razele solare își fac cale pe versanți, formând lacuri și oglinzi de lumină, pe altă parte a panoramei – o întunecime de crezi că cerul s-a supărat foc. Apusul ce
va urma într-o oră, cât ne aflăm în coborâre, va oferi, însă, un deznodământ surprinzător zilei. Orizontul și crestele vor îmbrăca, pașnice, diferite nuanțe de albastru, vedere pe care fundalurile Windows ar fi, fără îndoială, invidioase.
Nu m-aș simți împăcată față de dumneavoastră, dacă nu v-aș menționa, de asemenea, că, pe lângă drumul propriu-zis al Transalpinei, în zonă/pe traseu sunt de remarcat și atracții turistice precum: Peștera Muierilor și Polovragi, Cheile Oltețului, Masa Uriașilor, Valea Frumoasei, cetatea dacică de la Căpâlna, lacurile glaciare și de acumulare – Oașa, Gâlcescu, Tău, Vidra. Și...Șureanu, „lacul fără fund”. O descriere aparte i-a dedicat Lucian Blaga celui din urmă, în cartea „Hronicul și cântecul vârstelor”, scriitorul fiind născut în apropierea Sebeșului (Lancrăm):
„Mai înaintăm câţiva pași și-n faţa noastră sub creștetul boltit al Șurianului, într-o adâncitură, se întinde oglinda netedă a iezerului. Acesta era așadar ochiul de mare! «E ca și cum Marea ar avea un ochi în vârf de munte!» — așa îmi tălmăceam eu cuvântul. În apa iezerului, prundul se deslușea ca-n aer. Dar fundul se adâncea treptat, pentru ca la o anume depărtare să pară că nu mai este fund, și că iezerul are legături cu o Mare de undeva! (...) Stâncile, ce alcătuiau, dincolo de apă și deasupra, vârful Șurianului, răspundeau cu sute de ecouri, limpezi, de gheaţă, la orice chiot al nostru. Dibuiam prin stratificările geologice ale Șurianului vârstele când această văgăună de apă a putut să fie cuib de balaur. Acum nu sălășluia în apă nici un balaur, dar ceva asemănător. Undele iezerului erau prielnice unei seminţii de tritoni, un fel de mici șopârle negre. Nu mai văzusem atare fiinţe. «Dacă le extirpezi ochii, cresc alţii în loc», ne spune Tata. Vasăzică, totuși niște fiinţe de basm, înzestrate cu daruri miraculoase, proprii altor ere! Nici nu se putea altfel.”
Nici nu se putea altfel. Ființe de basm pe tărâmuri de poveste.
Sorenela RENIȚĂ
Articol postat în Revista NATURA în numărul 353
Susține Natura.md: Devino Patron!
