Devino Patron!

Buchetul de crini albi

Buchetul de crini albi

Copiii sunt un dar de la Dumnezeu. Nu fiecăruia i-i dat să-i aibă. Dacă Domnul te-a binecuvântat, a fost milostiv cu tine, bucură-te și mulțumește-i. Fii un părinte responsabil și bun, nu-i abandona în case de copii și orfelinate, nu-i lăsa pe drumuri, în gări și în tomberoanele de gunoi, cât de greu nu-ți va fi. E mare păcat! Crește-i cu mare dragoste și înțelepciune și Dumnezeu te va răsplăti.

 

   În seara de Ajunul Crăciunului pe Ionuț nu-l prindea somnul, deși se culcase mai devreme, ca să se trezească odată cu zorii. Avea multe de făcut, ce mai! Colindele le știa cap-coadă încă din anii trecuți, își împodobise și Steaua, iar  nea Nicandru, unchiul lui, i-a făcut  un clopoțel  și un harapnic pentru când va merge cu uratul. Și ceata era adunată, și repetiții au făcut… De ce nu pusese geană pe geană toată noaptea Ionuț? Avea el socotelile lui! Are multe rude la care trebuie  să meargă cu colindul și Doamne ferește, să-i treacă cu vederea pe cineva. Ș-apoi se mai adaugă în listă și neamurile ceterașilor, cum să reușească? Așa că în căpșorul lui se croiau fel de fel de trasee, drumuri. Unde mai pui că și ziua e atât de scurtă, iar noaptea umblă câinii răi.

   Adevărul era că Ionuț vroia să câștige niște bani. Poate că o să vă pară ciudat în ziua de azi, dar el aștepta în fiecare an cu mare nerăbdare sărbătorile de Crăciun. Pe când unii copii își adună pentru un telefon mobil sau o tabletă pentru jocuri, Ionuț strângea bănuț cu bănuț ca să cumpere un buchet de crini albi. Crinii albi erau florile preferate ale mamei sale, Rodica. La sfârșit de ghenar era ziua de naștere și de fiecare dată elevii din clasa ei îi aduceau în dar un buchet mare de crini albi. Deși era micuț, își amintește bine cum ochii mamei se luminau de bucurie și chipul ei mai mult amărât,  se înduioșa. Îi plăcea nespus de mult să o vadă așa. Numai că în ultima vreme era tot mai tristă, tot mai palidă, tot mai slabă…  până când într-o bună zi l-a părăsit pentru totdeauna.

   A suferit mult pierderea mamei. Uneori fugea de la lecții, se ducea la cimitir și ghemuindu-se pe mormânt, îi povestea mamei toate necazurile lui de copil. Era încrezut că ea îl aude, îl vede și uneori îi simțea parcă mâna caldă, mângâindu-l ușor pe cap. Rudele din partea tatălui se comportau foarte rece cu el. Nu știa bietul copil de ce și tot încerca să se apropie, căuta un sprijin, un cuvânt blând, dar în zadar.

   Nu trecuse nici jumătate de an de la moartea mamei sale că tatăl  Nicanor  o aduse în casă pe Veta.  Îl chemă și-i spuse răspicat: „Ascultă-mă și nu crâcni niciun cuvânt. De azi înainte asta e mama ta și basta. Mama Veta. Împacă-te cu gândul că mama ta, Rodica, nu mai este, ea zace acum în mormânt  și de acolo nu s-a întors nimeni. Fii cuminte și ascult-o pe Veta, asta e situația,  altă ieșire nu avem.“

   Bietul copil! Tratat cu atâta radicalism, răceală și indiferență, Ionuț  s-a simțit ca un orfan. În timp ce mama Veta asta aștepta. La început mai era cum era. Veta vroia să dovedească că e o mamă și o soție bună, mărinimoasă, grijulie. Cum venea Nicanor de la lucru, ea îi ieșea în cale și începea să ciripească, să se lingușească și să fățărnicească, povestindu-i câtă treabă a făcut în casă, că erau multe de ordonat. Plus la  toate mai picura  venin și asupra Rodicăi – că era o prefăcută la școală, dar acasă nu putea ține mătura în mână, nu avea grijă de el și de copil și biata de ea trebuie să le repare acum pe toate.  Încetul cu încetul a început să se jeluie pe Ionuț - că n-o ascultă, cu nu face treabă prin gospodărie, că toată ziua fuge cu băieții la joacă, că îi întoarce cuvântul. Nicanor nu-l apăra niciodată  în fața ei, tăcea ca mutul, uitându-se chiorâș la Ionuț. Sărmanul de el, se băga sub scaun de frică, dar n-avea încotro.

   Și mai obijduit era Ionuț când mama Veta a născut-o pe Dana, apoi pe Violeta. Le iubea pe ambele, le dădăcea, se juca cu ele. În schimb primea numai pumni, ocare, înjurături. Tatăl vedea toate acestea, dar se culca pe-o ureche, nu-i păsa. Nu îndrăznea să iasă din cuvântul Vetei că aceasta îl făcea cu ou și oțet.

   Zilele se scurgeau una după alta, triste și mohorâte, toate la fel pentru Ionuț. Era deja mărișor ca să înțeleagă răutatea și nemulțumirile mamei Veta - nu era mama lui. Dar tatăl, de ce oare îl tratează cu atâta răceală, de ce îl neglijează, de ce o ascultă numai pe ea, pe Veta?  Degrabă va fi ziua mamei lui, Rodica, și neapărat va merge la mormânt să-i ducă un buchet de crini albi și atunci numaidecât o va întreba de ce tatăl lui, Nicanor, nu-l iubește, nu-l apără de gura Vetei.

                                                                                                              Paraschiva MĂMĂLIGĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 371

 

Susține Natura.md: Devino Patron!