CĂLĂII SUNT DE VINĂ, NU VICTIMELE!

Vin dintr-o familie de deportați și cunosc adâncimile acestei traume de nevindecat. În copilărie, am prins cei din urmă osândiți, care se reîntorceau la baștină din Siberia și Kazahstan, dar nu înțelegeam nicio în ruptul capului ce înseamnă „vrag naroda-dușman al poporului” sau „culac”. Printre cei 74 de abaclieni deportați se aflau și bunicii mei, dar și alte rude apropiate, care, odată veniți la clacă, la înălțarea casei noastre, ne mângâiau pe capete și ne dădeau câteva turte și bomboane. Nu puteam pricepe, până pe la 12 ani, de ce oameni atât de frumoși la chip și vorbă, de o blândețe, cumsecădenie și bunătate înnăscute, pot fi numiți „dușmani” sau, pe furiș, să fie arătați cu degetul de unii neisprăviți sau bețivani. Sentimentul că lor, bunicilor mei și abaclienilor prigoniți, li s-a făcut o mare nedreptate, se strecurase în mintea mea de copil și adolescent cu mult înainte să-mi dau seama de realitățile existente sau să mă întreb cine a avut interesul să-și bată joc de oameni nevinovați, să le distrugă familiile, să le confiște casele și să-i arunce în mlaștinile Siberiei.

 După absolvirea școlii, mă îndreptasem la studii, la Chișinău, cu aripile larg desfăcute, cu dorința nestăvilită, să pot cuprinde cât mai multe orizonturi și zări necunoscute. Încă trăiam din plin bucuria descoperirii bibliotecii uriașe de la Universitate, unde mă pregăteam conștiincios de prima sesiune, când într-o zi de sfârșit de toamnă 1971, mă văd chemat la un cabinet cu ușă de metal, de la parterul blocului vechi, pe atunci principal, de pe strada Pirogov, 65 (azi Mihail Kogălniceanu). Întâlnirea cu „profesorul” în civil, din acel cabinet rece, cu miros de acreală și subsol, și cele spuse de dânsul, m-au marcat profund. La cei 17 ani abia împliniți nu aveam nicio experiență de viață, nici cea mai mică înțelegere ce reprezintă instituțiile statului sovietic. La înfățișare, desprins parcă din filmele revoluționare sovietice, bătrânul de la masă părea din alte vremuri, stătea între vrafuri de hârtii și avea față de pâslă. Mă privi încruntat, fără să-mi propună să iau loc pe scaunul liber. „Discuția”, evident, derula în limba rusă. Întrebările adresate vizau locul de naștere, școala, părinții și familia mea. După fiecare răspuns, mă sfredelea cu privirea și rostea militărește: „Asta-i tot?!” Peste vreo 10 minute, începuse să repete întrebările legate de familie, spunându-mi, în sfârșit, că ar face parte din secția „resurse umane” a Universității și intră în sarcina lui de serviciu să verifice veridicitatea dosarelor studenților recent înmatriculați. Când credeam că am scăpat, reluă: „Asta-i tot?!” Auzind răspunsul meu afirmativ, se ridică în picioare și se zborși: „Ce student sovietic ești tu, dacă ascunzi adevărul?” Văzându-mă cam speriat și nedumerit, deschise dosarul meu de pe masă, extrase o foaie, pe care mi-a întins-o: „E scrisă și semnată de tine?” „Da, e fișa obligatorie pentru AUTOBIOGRAFIE. Ce nu este adevărat, ce am ascuns?” „Tu te prefaci sau chiar nu-ți dai seama ce faptă gravă ai comis? Poți fi dat afară de la Universitate. Noi știm totul, nimic nu puteți ascunde de statul sovietic!”. Cuvintele lui metalice și, mai ales, amenințarea că pot fi exmatriculat, își atinsese scopul. Nu știam ce să spun, îmi pierdusem vocea și, probabil, mă înălbisem la față, ceea ce aștepta. Lui îi căzu pâsla de pe față, se crispă și îmi aruncă cu dispreț: „Te-ai temut să scrii în autobiografie că vii dintr-o familie de deportați?” În sfârșit, mi-am dat seama despre ce este vorba, mi-am revenit momentan și i-am spus ușurat: „Păi, bunicii mei au fost reabilitați!” „Cadrovicului” nu-i plăcuse că am reînviat, iar replica mea cu reabilitarea vădit că îl supărase rău. „Ascultă și ține minte pentru totdeauna: Uniunea Sovietică e cea mai umană țară din lume. În umanismul ei fără de margini, ea își iartă până și dușmanii, dăruindu-le șansa să se pocăiască și să redevină oameni. Statul sovietic iartă, dar nu uită. Cine a ridicat mâna împotriva puterii sovietice, chiar dacă este iertat, rămâne pe viață dușman al poporului. O să hotărâm ce facem cu tine. Ești liber!

Neașteptat de dureros, dar întâlnirea îmi spulberase mult din pudra romantică pulverizată peste creierul meu de adolescent credul despre țara dreptății universale, îmi deschisese ochii să văd și dincolo de lozincile propagandistice îmbibate în mine în anii de școală, arătându-mi fața nevăzută a „umanismului” sovietic. Rebobinând „lecția”, descopeream uluit că tipul substituia premeditat cuvântul reabilitate prin iertare. El îmi declarase fără drept de apel că statul sovietic iartă dușmanii săi, nu-i reabilitează. Deci, stigmatizarea se făcea pe viață. Mi se tăiase aripile. Puteai să fii reabilitat de o mie de ori: în realitate, de tine, de familia și neamul tău, eticheta de dușman al poporului se ținea pe veci și trecea ca o condamnare gravă, dezonorantă din tată în fiu. Orice secătură, mediocritate ori lichea te putea arăta cu degetul și călca în picioare pentru că cineva din neamul tău a fost condamnat pe nedrept, având la îndemână un pretext ideal să te înlăture din drumul afirmării oneste, să te umilească profesional și să te arunce la margine de drum, pe linie moartă.

De ce răscolesc amintirile dureroase și rănile nevindecate? Fiindcă, de când sunt relativ liberi, moldovenii întârzie enorm, cel puțin cu 30 de ani să înțeleagă câteva lucruri simple de tot:

1.Rusia imperială le-a furat Țara, Pământul, Părinții, Identitatea și dintr-un neam unit de  gospodari i-a transformat, o parte în mancurți, altă parte în  „dușmani ai poporului”;

2.Moscova stalinistă a adus regimul comunist și a organizat crimele odioase, asasinatele, teroarea, foametea și deportările pe pământul Basarabiei, nicidecum victimele;

3.Puterea de la Kremlin își bate joc de cei ocupați, transformându-i în robi și distrugându-le libertatea de a gândi, memoria istorică, demnitatea umană, solidaritatea și unitatea națională;

4.Rusia șovină are o capacitate fenomenală de a spăla creierii populației ocupate, cultivându-i complexul vinei colective și transferând crimele ei oribile, pe seama victimelor; 

5.Nimic nu va înflori pe pământul Basarabiei atâta timp cât robii vor sta în genunchi, așteptându-și   „stăpânii” de la Moscova să vină, să le dea de mâncare și să-i „elibereze” de români, europeni și americani.

Oficial, nici după 73 de ani, Rusia nu și-a cerut scuze de la milioanele de oameni asasinați, terorizați și deportați ca „dușmani ai poporului”. Iar solicitările justificate ale unor popoare din coloniile sovietice ca Rusia să acopere măcar o parte infimă din pierderile uriașe suportate de națiunile golite de elite, de oamenii nevinovați, cu averile confiscate de Moscova, au fost luate în derâdere de Kremlin. 

E timpul să vedem foarte clar diferența dintre călău și victimă!

Din depărtarea celor 73 de ani de la cumplita crimă și nedreptate, se aud clopotele netrase la acea vreme. Lumânările aprinse în memoria martirilor încă mai luminează drumul, pe care urmașii orbiți de minciuna străină nu-l văd și se tem să-l facă. Drumul e cel de totdeauna – spre Acasă, spre vatra milenară a neamului românesc, spre reîntregire, împăcare sufletească și veșnică pomenire a tuturor nedreptățiților, martirilor și eroilor. 

                                                                                                                                     Alecu RENIȚĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 347

Susține Natura.md: Devino Patron!