Şirăuţi, izvorul dorului

Şirăuţi, izvorul dorului
Biserica satului Șirăuți

De fiecare dată, dragă cititorule, când am o cât de mică ocazie să povestesc măcar ceva despre satul unde am văzut lumina zilei, crede-mă că în asemenea clipe trăiesc sărbătoarea sufletului, la izvorul dorului şi a împărtăşaniei neprihănite. 

Ca un vis, ca o minune îmi apare satul, care mi-a fost şi mie leagăn de alinare, de zbucium şi speranţă, cuib al şotiilor toate şi cel mai aspru şi mai cu dreptate învăţător. Închid ochii uneori şi parcă văd şi acum toate dealurile şi văile, toate coclaurile din împrejurimile Şirăuţului, pe unde cutreierând de-a lungul şi de-a latul, cu treabă şi fără treabă, mi-am zdrelit de câte ori picioarele desculţ... La Vale de Pădure, în Valea cea Mică, în Valea cea Mare, pe Dealul Turcului, în Cracii Popii, în Abdula, în Deal, la Budăi, la Fântâna lui Pleşca, la Fântâna lui Baltag, la Fântâna lui Iluţă, din Cot, făcută de bunicul meu Ştefan, în pădurile Cruhleac, Poiana, Larga, prin care şerpuieşte la voie pârâul cu acelaşi nume, Larga, prin Căşărie, prin Borobleancă, pe La Răchită, prin Luncă, pe Toloacă, prin Stânca lui Eftode, La Izvor...

Când şi căutai, pe aici mă aflai, dacă nu la iazurile de la Budăi, de la Vale de Pădure sau la bulboana din Gura Lărgii... Şi, dragă Doamne, nu-mi erau pe săturate toate aceste locuri, fiecare cu istoria şi legenda sa, ci trebuia să ajung şi pe la Drumul Lărgii, ce o ia de la Lipcani la deal şi tot înainte, ba mai căutam de multe ori ceea ce n-am pierdut prin Haioc, tocmai dincolo de Lipcani, pe La Odaie. Nu m-am lăsat păgubaş cumva ca să nu văd şi cum arată, şi cum o scaldă Prutul pe Zamca, din satul vecin, Pererita. Vezi, dragă, nu-mi era destul că Şirăuţul meu e tot scăldat din veac şi până în veac de apa aceluiaşi drag şi sfânt râu, pe nume Prut, şi care tot de atâta vreme se oglindeşte în apele lui.

Nici azi, când am ajuns şi eu cărunt, zău, nu pot spune ce era mai bine să fac în copilăria cea nevinovată, să cutreier pe unde alteori doar pasărea zbura, sau să iau o carte de a lui Costache Negruzzi, care la 1821, când s-a pornit răscoala eteriştilor, s-a retras la moşia sa din satul Şirăuţi, judeţul Hotin şi uşurel, uşor-uşor s-o pun subsuoară şi tuleo! s-o zbughesc în pădurea Larga, şi, ajungând acolo, să mă scufund în iarba moale, la umbra stejarului domnitorului Moldovei, Dimitrie Cantemir, şi să citesc din opera clasicului literaturii române.

Sau să ascult legenda de la vreun bătrân colea, cum că la umbra aceluiaşi stejar, la 1711 Dimitrie Cantemir a făcut înţelegere cu ţarul Rusiei, Petru I, ca să-i bată pe turci. Dar, după cum se ştie, lupta de la Stălineşti din acel an, 1711, a fost pierdută de aceşti doi aliaţi. Atunci domnitorul Moldovei şi mulţi boieri de la curte au fost nevoiţi să apuce drumul pribegiei în imperiul ţarist. Domnitorul a plecat... Demult nu mai este nici acel ţar... Stejarul cela mai dăinuie prin vremi, mare, falnic şi rotat, ascultându-şi legenda din veac în veac şi murmurul pârâului din preajmă.

Zău, nu ştiu ce era mai bine să fac atunci, fiind copil al ţarinei în larguri... Poate că alţi şirăuţeni au procedat altfel, dar de unde aş putea să ştiu? De-o vorbă, academicianul Eremei Zota sau artistul poporului Victor Ciutac, tot şi-au petrecut copilăria pe aceste locuri şi poate mai altfel decât mine şi-au semănat-o, dar iarăşi zic: de unde aş putea să ştiu, căci nici nu am copilărit şi nici nu am holteit odată, deoarece ei sunt cu mult mai mari ca mine. Şi chiar dacă domnul Victor Ţuţuc, inginer, doctor habilitat, academician, e mai mic decât mine, ca vârstă, de asemenea nu pot şti cât de dulce sau cât de amar şi-a petrecut copilăria lui. Doar copilăria şi satul în care ai crescut sunt două comori pe care fiecare le trăieşte şi le poartă în lumea mare, asemeni cum le simte şi cum le duce dorul.

Ar putea fi o imagine cu natură şi corp de apă
Prutul la Șirăuți.

 

Prin vremi străbătând
Al său nume apare întâi şi întâi în hrisoave domneşti, pe vremea lui Alexandru cel Bun. În unul dintre aceste documente, îngălbenite de vreme, se spune că „părţi din acest sat au fost „privilegii date de Alexandru Vodă cel Bătrân (anii domniei 1400–1432, – n.n.) lui Dan Poiană” şi că „nepoţii lui Dan Poiană (Mihail şi Piţurcă, – n.n.) vând satul Şirăuţi pentru 300 de zloţi lui pan Iuga, vistier, iar acesta dăruieşte satul mănăstirii Putna”. Timpul şi uitarea, desigur, i-au şters de pe răbojul amintirilor pe atâţia şi atâţia şirăuţeni de altădată, ale căror nume nu le va putea nimeni afla – de-a fost om bogat, de-a fost om sărac.

Dar, totuşi, numele unuia dintre acei care au stăpânit cândva aici a rămas nemuritor, transmis din gură-n gură până la noi. E vorba de numele acelui Dan Poiană, care s-a bucurat de „părţi din acest sat”, date lui de către Alexandru Vodă cel Bătrân. Şi a rămas pentru vecie acel Poiană, datorită pădurii ce i-a aparţinut pe atunci. Şirăuţenii şi azi îi zic „pădurea Poiană”. Pe când în documentele oficiale, privind fondul forestier, ea figurează sub numele „pădurea Şirăuţilor”. Dar, în afară de silvicultori, cine mai ştie că pădurea Poiană poartă un alt nume în hârţoage? Eh, de-ai ajunge să vezi ce frumuseţe de pădure e Poiana? Frământă din veac în veac şi leagănă un dor sălbatec...

 

Aici săbiile şi-au încrucişat
Cât frunză şi iarbă, atâta călărime şi pedestrime turcească a împânzit Cotul la 1788 ca să se războiască cu altă liftă nestăvilită în pofta de a cotropi acest meleag – lăcomoasa armată năpădindă din stepa rusească. La semnalul lui paşa Ibrahim-Nazîr, ca un codru în furtună toată păgânimea s-a năpustit cu răcnete de fiare sălbatice asupra dezlănţuiţilor năvălitori ce au explodat să-i treacă prin foc şi sabie pe musulmani.... De atâtea răcnete, urlete şi zgomot de săbii încrucişate s-au speriat şi păsările-n cer şi nevăzute s-au făcut... Crâncenă, barbară bătălie s-a încins pe viaţă şi pe moarte, sălbatică încăierare ce a împânzit toată câmpia din Cot. Curgea sângele şiroaie de făcu apa Prutului toată purpurie. Atunci mahomedanii au suferit o grea înfrângere. Pentru o vreme, căzu şi paşa în mâinile năvălitorilor învingători sub comanda prinţului Koburschi. 

Dar, ca să vezi, acea luptă sângeroasă a dus-o valul istoriei în noianul uitării, chipul acelui paşă însă dăinuie şi până azi în memoria şirăuţenilor: îmbrăcat în haine albe, călare pe un cal alb ca neaua, iar caftanul lui era numai diamante presărate, de la umeri până la poale. La Şirăuţii de Jos până şi acum, despre omul care este îmbrăcat în haine frumoase, din stofă scumpă, se zice: e ca paşa. Dar şi cine trăieşte bine, avut – la fel este caracterizat: trăieşte ca paşa! Un cronicar al vremii, de neamul ruşilor, a lăsat un document scris despre acea confruntare din Cot ce le-a adus izbândă şi mai departe în războiul ruso-turc din anii 1787–1791: „În anul 1788 prinţul Koburschi l-a învins pe paşa Ibrahim-Nazîr lângă satul Şirăuţi din apropierea Lipcanilor, pe pârâul Larga, după care a cucerit Iaşii...”.

 

Călăi străini, călăi „de-ai noştri”
Turci, tătari, cazaci, unguri, leşi, austrieci.... câţi nepoftiţi şi-au dorit cu lăcomie să stăpânească acest colţ de rai, dat nouă de Dumnezeu?! Dar mai criminală mână ca cea de la 1812 a imperiului ţarist n-a avut a cunoaşte acest pământ până la 1918, când Basarabia a revenit la matcă, la patria-mamă, România. 

Aceeaşi mână ucigaşă şi devoratoare a planat deasupra acestui meleag şi după reîntregirea ţării, până la 28 iunie 1940, când şi-a înfipt din nou ghearele, înşfăcând de astă dată şi o bucată din Dulcea Bucovină, şi din meleagul lui Gheorghe Asachi – ţinutul Herţa. Şi au năvălit bolşevicii călări pe tancuri cu toate ororile lor inumane: arestări, furt, omoruri, deportări, violuri, colectivizare, deznaţionalizare, prigoană, ateism...

Şi satul Şirăuţi pe Prut iarăşi a devenit sat de hotar: să despartă frate de frate şi soră de soră. Până şi azi, când au dispărut şi vamele între multe dintre ţările Europei, sârma ghimpată, în zeci de rânduri, stă strunită de la stâlp la stâlp de-a lungul Prutului... prin creştetul fiinţei noastre. Cum de? Pentru că duhul neadevărului istoric, al teroristului de la răsărit, precum şi al unor trădători de neam şi Ţară domneşte încă peste acest sfânt şi blând meleag. 

 

Ce-i cu Dumnezeu, e nemuritor 
Anii trec, se schimbă timpurile şi lumea se schimbă, şi hotarele se mai schimbă, devin mai transparente, şi multe şi mărunte se trec. Rămâne doar ceea ce-i valoare, ce-i frumos, ce-i este drag şi lui Dumnezeu. S-a dus pe apa sâmbetei colhozul, nu mai sunt majoritatea dintre mai-marii zilei de pe vremea dictaturii proletariatului, fără Dumnezeu în suflet şi fără dragoste faţă de aproapele său. S-au dus...

Şi ce-a fost n-o să mai fie, ce-a trecut, n-o să mai vie. Se vor duce şi aceste vremuri de restrişte bântuite de stafiile trecutului ateist, care au adus satul, acest colţ de lume, în cârjă, alungând tinereţea şi bucuria din el peste mări şi ţări în căutarea unui călcâi de pâine. Se vor duce toţi care au aruncat vorbe de ocară la adresa neamului nostru şi a credinţei noastre strămoşeşti. Şi va uita lumea de ei, ca de o ciumă din secole demult apuse. Se ştie: acest colţ de Ţară cu nume drag şi sfânt n-a fost al străinilor, al trădătorilor şi nici al antihriştilor, ci al lui Dumnezeu, dat celor care din veac şi până în veac îl ocrotesc, îl sfinţesc prin sudoarea frunţii, întru bucuria de a trăi, a-l stăpâni şi a se bucura de acest miracol – viaţa. Iar Şirăuţii mei au fost, sunt şi vor fi pentru totdeauna cu Dumnezeu.

Cine a fost măcar o dată la Şirăuţi pe Prut şi a dorit să-l vadă în toată splendoarea lui naturală, dintr-un capăt în celălalt, ar fi putut, la o adică, să spună că sunt pe acest pământ sate cu mult mai mari, poate chiar şi mai frumoase, cu oameni mai gospodari, mai nu ştiu cum, dar pentru mine şi – sunt sigur – pentru majoritatea consătenilor mei, acest colţişor de lume, cu toate ale lui, ne este drag şi scump, şi dulce ca o mamă, pe care o iubeşti nu pentru că-i frumoasă, ci pentru că e mama ta şi viaţă ea ţi-a dat. 

Ionel CĂPIŢĂ, 
Satul Şirăuţi, Briceni

Articol publicat în Revista NATURA în numărul