Profir Blajă - trecut prin două războaie, foamete și colectivizare

Moș Profir Blajă (1884-1973) se trăgea dintr-o familie de țărani agricultori. Tatăl lui Ion își întemeiase pe la mijlocul sec. XIX o familie și a avut trei băieți (Nicu, Profir și Gheorghe) și două fete: Tatiana și Ana. Tatiana s-a căsătorit la timpul cuvenit cu un muzicant din Leova pe nume Șeicanu, iar Ana în Cazangic, luând numele de Ilașcu. Cel de-al doilea fiu Profir, la care mă voi referi în continuare, și-a întemeiat o familie la începutul sec. XX. Nu a fost una bogată, cu moșie de zeci de hectare, dar nici săracă, căci în 1949, când s-a terminat recensământul gospodăriilor din sat, ajuns la vârsta de 63 ani, avea doar 3 ha (1,5 ha de pământ arabil și 1,5 ha pășune), moștenite de la tatăl lui. Cam atât pământ avea majoritatea țăranilor din sat. Gospodăria era înregistrată cu numărul 16, adresa: Cupcui, casa N215 (extras din „Картя господэреаскэ а арэтэторилор темейничь де продучере а господэриилор ын советеле сэтешть». Avea o casă și un hambar, construite în 1928. Pe lângă casă avea o vacă, 4 oi. În casă mai erau înregistrate soția Nadejda (în sat toți o numeau Dăruța, născută în 1889 și fiica mai mică Maria (n. 1928). Fiica mai mare Istina (n. 1926) era căsătorită cu Gheorghe (Jorjik) Mocanu și nu locuia cu tatăl. 

Copilăria sa, copilul Profir și-a petrecut-o în sat. La timpul cuvenit, tatăl l-a dat la școala primară din sat, unde a făcut patru clase la țar (cum obișnuia el să zică). Ce o fi fost, cum o fi fost? - dar pe el nu prea îl atrăgea agricultura. De fapt, nu numai lui nu i-a plăcut, dar și fratelui Gheorghe, care pleacă de acasă și se face călugăr la o mănăstire. 

După ce a absolvit școala, Profir îi spune tatălui că dorește să se facă fierar. Tatăl nu avu încotro și îi permite să plece la o vârstă destul de fragedă la Văsieni, un sat spre Hâncești, la o distanță de peste 50 km. Pe atunci, acolo era un fierar vestit, la care învățau mulți din cei ce îndrăgeau această meserie. Astfel, el pleacă pe jos spre Văsieni și se înscrie la aceste cursuri de fierar. După cum povestea însuși moș Profir, lucra la acel fierar în gospodărie și în paralel învăța meseria. Pentru el era una plăcută pe care a însușit-o la perfecție și care i-a fost de folos în viața sa deloc ușoară. 

A stat în Văsieni până aproape de anul 1914. În acest an este recrutat împreună cu alți săteni, printre care erau Florea Bejenuță (cel care mai târziu urma să fie „ridicat” în 1949 învinuit că este culac), Grigore Mihu, Gheorghe Roman (un frate de-al bunicii mele Alexandra Roman-Blajă) în armata țaristă și cazați la Odesa. De acolo, sunt implicați în Primul Război Mondial și trimiși pe frontul ruso-german, la acel timp, pe teritoriul Ungariei. 

Este foarte tragică perioada aflării lor pe front. Trei dintre săteni, cu încă alți soldați, sunt luați prizonieri. Într-o luptă, trupele germane au folosit gazele toxice de tipul iperitei (războiul cu atacurile chimice era în vogă folosindu-se unul din primele preparatele chimice cu denumirea de iperită, aplicate de germani pe câmpurile de luptă cu Rusia Țaristă - n.a.). O parte din soldați a fost otrăvită asemenea unor guzgani, printre care și un soldat înalt și frumos de prin părțile Cahulului. Ei însă au supraviețuit, fiind dosiți în tranșee. Însă, afectați de gazele toxice, au fost luați prizonieri. 

Din lagărul de prizonieri nimeresc la ungurii băștinași, care i-au luat sub oblăduire pentru a lucra pe lângă gospodăriile lor. După cum povestea moș Profir, săteanul Florea Bejenuță se ocupa de agricultură la o doamnă, bărbatul căreia era pe front, iar el lucra pe meseria îndrăgită la fierăria altui ungur, care îi luase din lagăr și îi oferise un adăpost. Trăind la acel ungur, se ocupa de facerea și repararea roților de căruțe și carete, și la alte lucruri necesare din metal. A făcut chiar și niște patine pentru fiul stăpânului, impresionându-l pe acesta. 

Dar așa s-a întâmplat că a decedat stăpânul gospodăriei și stăpâna decide să-l întoarcă înapoi în lagărul de prizonieri. Astfel, nimerește iarăși în lagăr. Însă, după o perioadă, preț de câteva luni, stăpâna gospodăriei se hotărăște să redeschidă fierăria și îl invită pentru a doua oară la fierărie. A acceptat, dar în suflet purta o oarecare supărare pentru lunile în care a fost reîntors în lagăr. La acea vreme, cunoștea deja limba maghiară și după ceva timp se decide să evadeze. A fugit, reușind să ajungă până în România, deplasându-se mai mult noaptea, de teamă să nu fie prins. Apoi, trecând toată România, ajunge la Prut. Fiind vară, a legat un maldure gros de stuf și ținându-se de el a trecut râul. Se întâmpla aceasta după Marea Unire cu România, când Basarabia nu mai era sub regimul țarist rus.

A ajuns acasă noaptea. Părinții dormeau în casă, iar afară pe prispă, dormea fratele Nicu. Intrat în casă, tatăl lui nu l-a cunoscut și s-a repezit la el strigând în gura mare „Hoții”. „Nu, tată sunt eu, Profir”, i-a spus el și astfel tatăl l-a recunoscut. În aceeași seară au pregătit un cazan cu apă clocotită, în care i-au băgat hainele, pline de păduchi. 

După întoarcere, a lucrat ceva timp fierar la nemții din Leova. Prin a. 1920, se adresează către Ministerul Căilor Ferate din România, cu rugămintea de a fi angajat ca fierar la depoul Căilor Ferate din Basarabeasca. De acolo primește o însărcinare de a confecționa un obiect din fier, pe care trebuie să-l trimită la București, ca dovadă că este un fierar calificat. Făcu întocmai ce i s-a cerut, trimițând obiectul la București. 

La scurt timp, primește înștiințare că este angajat la depoul de locomotive din Basarabeasca în calitate de fierar. Primește o locuință la bloc, unde își aduce soția. La Basarabeasca se nasc doi feciori Florin (acesta moare neajungând la maturitate) și Grigore (s-a pierdut în focul Războiului al Doilea Mondial) și două fiice: Istina și Maria. Acolo copiii au crescut și au terminat gimnaziul din Basarabeasca. 

Lucrează la depoul din Basarabeasca până în 1940, când Basarabia este cucerită de sovietici. Mai apoi, se angajează fierar la MTS-ul din Cania, la cele din Iargara și Cărpineni. Spre sfârșitul carierei de muncă revine în Cupcui, fiind ademenit să lucreze în fierăria colhozului. 

 Lucrând în sat, îi are ca ucenici pe Ion Dicianu și Vasile Blajă, locuitori ai satului, foști participanți la cel de-al Doilea Război Mondial, care i-au preluat ștafeta îndeletnicirii îndrăgite. Se pensionează ceva mai târziu, stabilindu-i-se o pensie de 55 rub. Decedează în 1973 la vârsta de 89 ani.

Astfel se încheie o viață neobișnuită a unui simplu locuitor al Cupcuiului cu numele de Profir Blajă, trecut prin două războaie, foamete și colectivizare, cel ce a fost printre primii fierari de valoare ai satului. Pe doi dintre frați, moș Nicu și moș Profir, îi țin minte, căci părinții mei au locuit într-o mahala cu ei. Copil fiind prin anii ʼ60, îl vedeam des pe moș Profir, deja bătrân. În zilele de vară cu timp frumos stătea întotdeauna pe prispa lată a casei așezat pe un scaun, sprijinit într-un baston și privind spre drum. Nici nu bănuiam atunci că voi ajunge să „culeg” cioburi sclipitoare din viața lui pentru a-i reabilita soarta deloc ușoară și a evenimentelor interesante din viața lui și a satului.   

Autor: Victor Ciobanu 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 392

Susține Natura.md: Devino Patron!