Crăciun „roșu” cu colinde românești

O poveste din Basarabia de Sud

*Trosnește zăpada sub picioarele înghețate. Scârțâie cumpăna fântânii de la drum, sub vântul năprasnic. Printre rafalele vântoaicelor de ghenar, se aud din ceruri și de pe ulicioarele troienite voci de copii și clinchet de zurgălăi. Deschid repede poarta, și în curte dă năvală o ceată de colindători... *
Ignatul
Tresar și încet alunec în lumea Crăciunului din copilărie. Tocmai începe vacanța de iarnă, și odată cu ea, jocul „de-a Crăciunul”. Ascunși pe cuptor, în spatele sobei, repetam colindele și urăturile, cântecele și poeziile despre Nașterea lui Iisus. Bradul e deja împodobit, iar între crengi stau pitiți Moș Crăciun și un înger, ascultându-ne în tăcere. Mama pune crăciuneii la icoane, mai aranjează perdeluțele pe la geamurile „înflorite”, iar tata cu încă doi vecini se pregătesc să taie porcul. Ascunși acolo, pe cuptorul cald, ne astupăm urechile cu vată să nu auzim covițăitul jalnic al bietului animal. Zicea tata că dacă porcul e jelit când îl taie, moare mai greu, și e mai dureros pentru el, dar și carnea e mai vânjoasă.
După o habă de timp, dispare guițăitul, iar mirosul de paie arse și șoric pătrunde în casă. Ne reîntoarcem la geam. „Vaniușa” al nostru stă întins jos, nemișcat, pe o ușă de lemn așezată la pământ. Apoi vedem cum începe spălatul cu apă, cum ies aburi din porc, cum îl acoperă cu niște țoale, după care îl auzim pe tata strigându-ne: „Pe unde îmi sunteți, mă, ștrengarilor!? Ia veniți de încălecați porcul!” Si noi, care tocmai asta așteptam, o zbugheam afară, ne așezam tustrei călare pe porc, sperând la o fărâmă de șoric, de ureche sau codiță, că porcul nostru era godăcel, tinerel și fraged (așa îi creștea tata, până sub 100 de chile!). Asta se întâmpla cât eram mici, până la școală, că de atunci încolo, caută-ne, tată, cât vrei, că ne e rușine să mai călărim porcul. Mai apoi tata îi făcea pe frunte o încrestătură sub semnul crucii, îi tăia capul, îl spinteca și cu mare grijă îi scotea măruntaiele. Când ajungea la splină, tata avea obiceiul să facă profeții despre vreme: el măsura cu ochii lungimea și grosimea splinei pe toate porțiunile, ca să ne spună cât de geroasă și lungă va fi iarna, când și în ce săptămână va începe primăvara, sau cât de ploioasă ori secetoasă va fi vara. Totuși, pentru noi, momentul suprem era când tata scotea beșica porcului, o freca cu sare sau cenușă și o lăsa să se zvânte, apoi o spăla de se vedea cerul prin ea, punea câteva grăunțe înăuntru, o umfla ca pe un balon adevărat și ne-o dădea să ne jucăm. Pe atunci, încă nu știam de mingile de cauciuc. O aruncam în sus, o prindeam cu o ață să se ridice în aer, apoi o băteam în loc de minge, până o spărgeam, și cu toate părerile de rău, nu plângeam, fiindcă mai așteptam să ne cadă câte ceva de la tata.
La colindat
Câte lucruri ciudate am mai trăit și noi, cei din fosta Uniune Sovietică! Toată lumea sărbătorea Nașterea lui Hristos pe 25 decembrie, cum e și firesc. Noi începeam sărbătorile de iarnă cu Revelionul, după care aveam vacanță, iar Crăciunul îl făceam în familie, pe 7 ianuarie (și astăzi, în majoritatea satelor din Basarabia de Sud se mai sărbătorește Crăciunul pe stil vechi!).

Anul Nou începea la 14 ianuarie, de Sfântul Vasile. Chiar și așa, Revelionul de 1 ianuarie nu trecea nevăzut: mama ne pregătea o oală cu sarmale de post, un teanc de vărzări și, la desert, neapărat, gutui coapte în cuptor, cu scorțișoară și miez de nucă. Acel miros de gutui îmi gâdilă și azi nările, îl simt aproape, răspândit peste amintirile copilăriei și îndulcindu-mi sufletul. Moș Crăciun (pe atunci Moș Gerilă) ajungea la noi, în Basarabia de Sud, regiune înstrăinată de România și Moldova, mai târziu decât la alți copii. Îl așteptam mai mult decât ceilalți și eram siguri că va veni negreșit și că are să ne aducă nouă ce n-a împărțit la frații noștri din Moldova. După slujba de dimineață, când se întindea masa cu bunătăți - sarmale, chiftele în prapure (cighiri), tobă, cârnați, mușchi afumat și slăninuță, răcituri, friptură la cuptor, plachie, scrumbie de Dunăre și salată de boeuf - tata blagoslovea masa, ne făceam cruce, spuneam „Tatăl nostru” și mulțumeam Domnului că am ajuns cu bine la acea zi sfântă, ne așezam cuminți pe scaune și luam din bucate. După masa de sărbătoare, părinții ne dădeau voie să ne ducem în sat cu colindul. Ne „împodobeam” cu trăistuțe împletite și haine calde ca să nu înghețăm, fiindcă aveam de făcut drum lung, satul nostru întinzându-se pe câțiva kilometri în Valea Cogâlnicului. Chiuiam de bucurie pentru libertatea de a străbate hudițile întroienite, pline cu colindători ca și noi. Mai trebuia să fim și foarte atenți, să nu ne întâlnim cu "drujinarii" sau cu alți slujitori sovietici, care aveau să ne denunțe, căci Crăciunul era scos din calendarul oficial, copiilor și elevilor fiindu-le strict interzis să meargă la biserică sau cu colindul. Și pentru că rușii și ucrainenii nu aveau aceste frumoase tradiții de Crăciun, nouă, copiilor de români, ni se imputa că mergem cu cerșitul. Dar ce putea fi mai înălțător, decât cinstirea Nașterii lui Hristos prin colind?! Deși Crăciunul era „roșu”, noi tot românește colindam.
Casa bunicilor
Când ajungeam în celălalt capăt de sat, la căsuța, plină de taine, de sub streașina pădurii a bunicilor de pe mamă, Axenia (fostă Basarab și din spusele ei înainte de a pleca în lumea celor drepți, descendentă din neamul domnitorului Matei Basarab), și Pavel Hămuraru, curtea lor prindea viață: cântam „Trei păstori”, „Florile dalbe”, „Trei crai de la răsărit”, "„Sus, în poarta Raiului”. Bunica ne poftea în casă, servindu-ne cu ceai de mentă, tei și cimbru, cu dulceață de nuci și de diferite pomușoare, pe care le strângea din pădure.

Dupa ceai, ea ne umplea trăistuțele cu nuci, bomboane cu mentă și "„lucumi” (erau un fel de prăjituri în formă de dreptunghiuri, coapte în cuptor, din aluat de cozonac și umplute cu marmeladă), apoi ne punea pe prăjina lungă un colac mare și rumăn, împletit în „patru”. Între timp bunelul se tot pipăia pe la buzunare și noi auzeam cum zornăie monedele. Doamne, ce mai zornăiau! Nu ni le oferea însă cu ușurință, pentru asta trebuia să „muncim”. Îl văd și astăzi, cum privea șiret la noi și ne întreba: „Da' voi știți să numărați?”. Și noi începeam în cor numărătoarea. Dacă nu eram suficient de convingători, bunelul ne făcea o întreagă lecție de matematică - adunarea și scăderea, apoi ne încerca de minte la tabla înmulțirii. Pe aici începeam a schiopăta și numai ce o auzeam pe bunica, înțeleapta de ea, cu vocea-i blajină, luându-ne apărarea: „Apăi, lasă-i, mucuță, c-or fi ei sătui de socotit la școală!”. Bunelul zâmbea larg și scotea un pumn de copeici, începând de la 1, 2, 3, 5, 10, 20... (copeicile de atunci aveau valoare), apoi ne dădea și ruble. Poate că nu erau acei bani atât de mulți, dar pentru noi însemnau o avere, ne erau dragi cum zornăie, cum lucesc, cum foșnesc, pentru că erau veniți de la bunu' și erau câștigați cu „trudă”. Ne continuam drumul pe la unchiul Ionică (fratele mai mare al mamei) și mătușa Hana, care era o corcitură moldo-haholcă și tare pricepută în ale dulciurilor. Ne alinta de fiecare dată cu o delicioasă prăjitură „babă neagră”, covrigei colorați și bomboane de casă.

Mai apoi urmau unchiul Petru, nașii de botez, vecinii, ca spre seară, să ajungem acasă, înghețați și vlăguiți de atâta umblătură, târând după noi trăistuțele pline cu dulciuri, prăjina ce se îndoia sub greutatea colacilor și buzunarele doldora de bănuți. Dar mai urma o misiune foarte grea - spectacolul de seară din familie. Ne așteptau să-i colindăm părinții, buneii de pe tată, care locuiau în aceeași curte cu noi, Marica și Martin. Înainte de spectacol, abia ne așezam pe scaunul lung din Casa Mare, că mama dispărea - tocmai o chemase o vecină sau se întâmplase ceva pe afară. Între timp, bătea la ușă Moș Crăciun. Îmbrăcat într-un cojoc mițos, întors pe dos, lung până la  pământ, legat la mijloc cu un fular împletit din lână roșie (care semăna leit cu al meu!), cu o căciulă mare, albă, trasă pe ochi, cu o stea de brad pe ea, cu țuhalul țesut din cânepă, aruncat pe spate, era cel mai frumos Moș din lume, dar și cel mai de temut. Pentru că știa totul despre noi - ce note am primit, ce pozne am făcut, și pe un ton când sever, când blând și domol, ne tot trăgea de limbă, iar noi ne întreceam în colinzi, cântece, poezii. Trăiam cu adevărat acele clipe, și de frică să nu uităm cuvintele la spectacolul ce urma, nici nu îndrăzneam să ne uităm în ochii lui Moș Crăciun al nostru. Apoi colindam cu toată familia, alături de Moș Crăciun, „Florile dalbe” si „Leru-i, Ler”, după care Moșul ne împărțea la fiecare daruri din sacu-i cela greu, iar tata, emoționat pănă la lacrimi și mândru de noi, scotea un teanc de ruble și ne dădea la fiecare în mod egal. Moș Crăciun dispărea pe furiș, așa precum apăruse, după care intra mama, văicărându-se ca vai de ea, că nu l-a prins nici de data asta pe Moș Crăciun. După ce mai scotoceam prin trăistuța cu dulciuri și număram copeică cu copeică, adormeam buștean, în glasul cetelor de flăcăi și fete care ne luaseră locul la colindat.
„Nu cumva asta e mâca?!”

Mulți ani mai târziu, când, conform tradiției, ne adunam cu toții grămăjoară acasă, de Crăciun, părinți și copii, am surprins-o pe mama coborând din pod cojocul cela lung și mițos și căciula mătăhăloasă și am înțeles că părinții noștri, care îmbătrâniseră între timp, își doresc ca în trecut spectacolul de colinde. În așteptarea lui Moș Crăciun, am repetat repejor, cu copiii, repertoriul. Un colind vechi, românesc, frumos și dulce, a umplut casa și mahalaua. Lăcrima și tata, și Moș Crăciun... La un moment dat, unul din nepoți, mai ager, cu ochii cât cepele, a exclamat, privind la încălțările lui Moș Crăciun: „E-he-he, uitați-vă, Moșul a luat papucii mâcăi! Nu cumva asta e mâca?!” (prin ținuturile noastre, bunicăi i se mai spune și „mâca”, adică „mămâca”). Cu toate acestea, ani la rând, până au crescut nepoții mari, mergeam cu toții acasă ca să-l colindăm pe Moș Crăciunul din casa buneilor, cu cea mai mare dragoste, și cu cele mai mari emoții.

P.S. Astăzi nu mai sunt nici mama, nici tata - s-au pierdut  în lumea umbrelor. A trecut iarna și peste noi. Casa copilăriei a rămas rece și goală, poarta e închisă, iar cojocul lui Moș Crăciun  al nostru, mâncat de molii, stă agățat într-un colț al uitării. Dacă l-ar vedea nepoții noștri, ar râde de noi. Noi, însă, îi ducem dorul la fiecare Crăciun...

Mi-e teamă că odată cu trecerea în eternitate a bătrânilor, odată cu acest război sângeros și nedrept, care aduce atăta suferință și jertfe omenești, tradiția Crăciunului creștin se va pierde în Basarabia de Sud. 

Sunt copleșită de emoție și bucurie până la lacrimi când, chiar și acum, în vreme de război,  la lumina candelei, tăinuită după perdelele groase de la geamuri, semn că încă nu dorm, gospodarii își așteaptă colindătorii.  Printre urletele stridente ale sirenelor în prag de seară, colindătorii vin tot mai rar și tot mai puțini (dar vin), cu acele magnifice colinde de altă dată - „Florile dalbe”, „Trei păstori”, „Sus, în poarta Raiului”. Asta  mă înduioșează și-mi dă  speranța că sufletul românesc al Basarabiei de Sud nu va muri niciodată. Va dăinui prin rezistența băștinașilor, prin păstrarea tradițiilor seculare  în câmpia întinsă a Bugeacului până la Cetatea Albă, Dunăre și Marea Neagră. E mare și irecuperabilă pierdere să dispară cu totul frumoasele noastre colinde, minunatele noastre tradiții românești, de pe plaiurile de unde începea la 1 decembrie 1918 România reîntregită! Aho! Aho! La mulți ani, frații mei „de dincolo de țară”... Izbândă și credință vouă în ziua de mâine!

                                                             Autor: Paraschiva MĂMĂLIGĂ

Articol publicat în revista NATURA, nr. 392

Susține Natura.md: Devino Patron!