FRAŢII DE DINCOLO

Cu greu ne despărţim de gura de rai de lângă Napadova. La propunerea lui Andrei modificăm puţin traseul şi decidem să ne oprim pe câteva ore la Camenca, un orăşel de pe malul stâng al Nistrului. Brusc, Andrei ne roagă, insistă să-l luăm ca ghid, convingându-ne că el cunoaşte istoria localităţii şi are acolo o sumedenie de prieteni, rude şi cunoscuţi. Ucrainenii, când aud că în Camenca se află şi o mare piaţă agricolă, votează prin aplauze ideea de a face un mic popas în Transnistria.

Fericit, Andrei urcă pe catamaran, ca un căpitan de transoceanic şi ne dă comanda: „Înainte!” Distanţa e mică, apa ne leagănă în voie şi cam peste o oră începe în faţă să se deruleze cu încetinitorul panorama orăşelului Camenca. Plutim ca pe o aripă de vis, ca pe o pânză uriaşă zugrăvită de pictorii renascentişti. Amplasarea localităţii e impresionantă: încercuită din trei părţi de dealuri înalte, chiar montane, şi din a patra de fluviu, Camenca văzută de pe Nistru e pur şi simplu încântătoare.

Lăsăm bărcile în seama paznicului de la debarcaderul pustiu şi ne ţinem de călăuza noastră, care nu ştie cum să se împartă momentan în două: să ne conducă şi la piaţa agricolă, şi în parcul sanatoriului „Nistru”. Ne salvează un trecător care ducea un cărucior cu caise la piaţă, luându-i cu el pe ucrainenii dornici să-şi umple sacoşele cu fructe delicioase şi ieftine. Ceilalţi, însoţiţi de Andrei, intrăm într-un parc mare, cu alei drepte şi curate, cu parcele şi rondouri ornamentate cu flori, cu stejari seculari şi arbori decorativi din diferite ţări.

Nu-mi vine să cred că undeva departe de capitală, într-o văgăună de pe malul stâng, se află o grădină publică poate, la fel de frumoasă ca cea din Chişinău. Cine, cum şi când a plantat minunea de parc de pe malul Nistrului? Ghidul îmi citeşte nedumeririle de pe faţă şi aşteaptă întrebările. Se vede că a vrut să sloboadă o săgeată în direcţia mea, fiindcă aveam rezerve să-l iau ca însoţitor, dar a surâs înţelegător şi ne-a deschis prima filă dintr-o carte total necunoscută. 

„Camenca e o străveche aşezare moldovenească ridicată cu mult înainte ca împărăteasa Ecaterina să ajungă la Nistru. În documentele de atestare a localităţii se vorbeşte de anul 1608, dar săpăturile arheologice din regiune, începute şi neterminate, arată urme mult mai vechi. Nu ştiu ce zice ştiinţa şi istoria, însă oamenii de rând spun că moldovenii, din moşi-strămoşi, treceau Nistrul şi se aşezau pe pământurile nelocuite, întemeindu-şi vatra pe locurile cele mai bune, de lângă izvoare, râuri şi pădure. Dacă aţi avea vreme să vizitaţi satele din împrejurime – Frunză, Rotari, Bodeni, Coşar, Podoima, Podoimiţa, Valea Adâncă, Raşcu, Stroeşti –, o să vedeţi cât de bine au ales locul de vatră şi o să auziţi numai vorbă moldovenească.

Cu timpul, satele s-au înmulţit, au crescut din unul în altul şi s-au ţinut împreună, ajutându-se cu claca, aşa ca între fraţi şi neamuri. Toţi se cunosc şi se ştiu între ei. Ce să mai adaug? De la îmbrăcăminte şi până la construcţia caselor, de la pregătirea mâncării şi până la îngrijirea animalelor, de la obiceiuri şi sărbători până la peţit, nuntă sau jucatul zestrei mireselor – toate îndeletnicirile, deprinderile şi ritualurile lor sunt la fel cu ale noastre, ale basarabenilor. Mă aflu des la iei, îi cunosc de mulţi ani şi nu vreau să mă laud, dar nu există localitate de la Camenca şi până dincolo de Râbniţa, în care să nu fi poposit în interes cultural şi de cunoaştere.

Vorbiţi cu oamenii în etate şi o să vă zică ce le ziceau părinţii şi buneii lor – până la Bug şi chiar dincolo de Bug numai sate şi sămânţă moldovenească. La un pahar de vorbă, m-am uitat atent în sufletul băştinaşilor din diferite sate şi, ceea ce mă impresiona la ei, era memoria vie, legătura cu rudele îndepărtate sau apropiate din dreapta Nistrului. O înnemurire veche, pe care ei o ţineau bine minte, o transmiteau din tată în fiu şi se mândreau cu neamurile lor din dreapta râului. Nu întâmplător, când începuse în Ucraina foametea cea mare în ”32-33, ei treceau Nistrul cu miile ca să fie ajutaţi de rudele lor din România, unde lumea avea destulă pâine şi mâncare.   

Dar să vă spun povestea parcului. Când Ecaterina a hăpăit pământurile dintre Bug şi Nistru, a dat multe sate moldoveneşti şi moşii oamenilor de la curtea ei. Camenca a fost dăruită de curtea imperială sau cumpărată de feldmareşalul-erou din armata rusă, neamţul Piotr Wittgenstein. Se spune în popor că neamţului i-au plăcut atât de mult locurile de pe Nistru şi oamenii, încât a lăsat împăratul şi Petersburgul şi a venit cu tot cu familie la moşia nouă, la Camenca. Aici a descoperit o licoare deosebită de-a băştinaşilor care se face şi pe un mal şi pe altul – vinul de piatră.

E un soi de viţă-de-vie vechi, local care creşte pe malurile de calcar ale Nistrului şi nu peste tot, ci acolo unde versanţii au înclinaţie spre soare şi feresc via de curenţii puternici de aer. Se vede că neamţul pricepea în viticultură că a adus la Camenca şi câteva soiuri europene, şi specialişti din Franţa sau Germania, care i-au proiectat terasele pentru plantaţiile de vii, amenajând la poalele dealului, un parc în stil european, cu ieşire până la Nistru.

Spre uimirea moldovenilor, cneazul Wittgenstein a adus în satul lor mai multe familii de nemți, pe care nu le-a amestecat cu băştinaşii, construindu-le la margine un cătun separat, pe care l-a numit în cinstea soţiei sale – Antonettentali, rebotezat de sovietici în Antonovca, azi sătuleţul fiind înghițit de orașul Camenca. Uitaţi-vă bine la dealurile care se înalţă deasupra orăşelului – peste tot se văd şi astăzi terasele suspendate pe care creşteau plantaţiile de vii. Mai pe scurt, neamţul şi urmaşii lui, au transformat Camenca într-o staţiune balneoclimaterică de mare căutare în secolul XIX, vindecând oamenii – cu ce credeţi?—cu struguri şi cumâs (produs lactat din lapte de iapă sau cămilă - n.a.)!

Tot aici, în acest parc uriaş, a construit 5 case pentru tratament şi odihnă, iar pentru familia sa, un palat. În apropiere, mergem încolo, ne îndeamnă Andrei, o să vedeţi crama în care neamţul păstra vinul de piatră şi vinurile europene. Tot aici feldmareşalul a făcut, se spune, prima întreprindere-distilerie din imperiul ţarist de fabricare a coniacului şi şampaniei. Se vede că moldovenii ţineau mult la neamţ, fiindcă el, în semn de respect şi recunoştinţă, în 1827, le-a construit din piatră o biserică ortodoxă, iar pentru familia sa şi comunitatea germană pe care a adus-o la Camenca, o biserică luterană”.

Ieşim din parcul răcoros şi mergem pe o cărăruie care ne duce în sus, spre terasele încărcate pe timpuri, cu struguri din care se făceau coniacuri, şampanie şi vinul de piatră. Nimic nu a mai rămas din gloria şi plantaţiile de pe vremuri. Neatinse şi la fel de fermecătoare au rămas doar peisajele, o parte din parc şi Nistrul, care ascund amintiri, nume celebre şi poveşti de dragoste derulate veacul trecut într-o staţiune balneoclimaterică de la marginea imperiului ţarist.

O luăm spre debarcader. Simt că ceva îmi scapă. Când să ne luăm rămas bun de la Andrei, mă străfulgeră întrebarea: „Dar unde îşi doarme somnul de veci feldmareşalul Wittgenstein?” 

- Nicăieri…

- Cum, nicăieri?

- S-a comis un mare păcat, pe care îl cunosc băştinaşii, dar îl tac.

- Hai, spune! Suntem în perioada de „perestroică şi glasnosti”.

- În noaptea de Crăciun 1918, câteva plutoane de bolşevici înarmaţi au năvălit în Camenca, au incendiat bisericile şi palatul familiei, au distrus staţiunea balneoclimaterică şi au străpuns cu baioneta personalul medical. Au făcut una cu pământul biserica luterană, au scos din cavou osemintele feldmareşalului Wittgenstein, Erou al războiului cu Napoleon, şi le-au împrăştiat pe străzi. În acea noapte de groază, printr-o minune, nepoţii şi rudele neamţului au izbutit să fugă până la Nistru, să sară în bărci şi sub ploaia de gloanţe a bolşevicilor, să ajungă pe malul românesc, în Basarabia. Astfel, ei şi-au salvat viaţa, după cum, în acei ani de măcel şi foamete şi-au salvat viaţa mii şi mii de fraţi de dincolo, care au trecut Nistrul în România Mare. 

Aşa e, ne spune furat de gânduri Andrei, înainte de a ne lua rămas bun, în acea perioadă (1918-1940) pentru transnistreni România însemna viaţă, credinţă şi libertate! Acum au cam uitat. Dar ce să ne mai ascundem? Nici noi, cei de pe malul drept, nu suntem mai departe… 

Autor: Alecu RENIŢĂ
Episod din cartea „Pe Nistru,
spre izvoare”. Iulie 1987

Susține Natura.md: Devino Patron!