Modestia de a nu deschide ușile la întâmplare

Câte nu s-au spus și nu se spun despre un mare poet. Se mistifică evenimente sau se inventează situaţii, dar, de cele mai multe ori, pe la noi, ca și pe la case mai mari, pur și simplu, se bârfește.

Modestia de a nu deschide ușile la întâmplare
Grigore Vieru împreună cu prietenii săi

Grigore Vieru a fost o fire artistică autentică și pe lângă faptul că era excesiv de modest mai era - o știe o lume-ntreagă - și foarte distrat. I s-au întâmplat atâtea lucruri hazlii, încât s-ar putea scrie tomuri întregi, dar nu de către cei care nu au nimic de spus și fură întâmplări și subiecte de la alţii, ticluind volume și volumașe de basme spre a-și acoperi inconsistenţa.

Întâmplarea ce urmează nu este inventată. Uneori, când ne reîntâlneam cu poetul Grigore Vieru, sau chiar într-un cerc mai larg, o repovesteam, distrându-ne copios pe marginea celor întămplate, acum mai bine de douăzeci de ani. Cum era și de așteptat, a ajuns și la urechile celor care nu prea au ce spune și unii dintre ei s-au apucat s-o ticluiască denaturându-i esenţa. Să-i lăsăm, însă, în grija Celui de Sus, chiar dacă, știm bine, aceștia se „integrează” lejer oricând și oriunde.

Era pe la sfârșitul lui august – începutul lui septembrie 1987, când poetul Grigore Vieru, primind o invitaţie la festivalul internaţional de poezie de la Varșovia, îmi telefonează la Moscova, unde reprezentam pe atunci Uniunea Scriitorilor din Moldova, și mă roagă să-i fac rost de un bilet de tren până la Varșovia și să-i comand, pentru o noapte, și o cameră la hotel. Zis și făcut.

În ziua sosirii îl întâmpin pe poet la gară. Căldură și zăduf. După o zi și o noapte, petrecute în compartimentul vagonului, maestrul pare obosit. Îmi mărturisește că pe drum l-a chinuit un poem nou, dar n-a cutezat să scrie spre a nu-și incomoda vecinii de compartiment. Îmi spune, însă, cu bucurie că: “Mi-a rămas ideea poemului!

E bine, maestre, - îi spun – alţii se grăbesc să scrie fără a avea nici o idee.”

Ajungem la hotelul Uniunii Scriitorilor, situat la parterul aripii drepte a căminului Institutului de literatură din strada Dobroliubov nr.18. Nu aveam locuinţă și eram eu în acei ani cazat într-o cameră la ultimul etaj, al șaptelea, al acestui cămin, lăcaș unde la acea vreme, locuiau și poeţii Nicolae Popa și Emilian Galaicu-Păun, unul urmând cursurile superioare de literatură, iar altul doctorantura cu o teză chiar despre poezia lui Grigore Vieru, pe care n-a mai susţinut-o (înscriindu-se în ultimele decenii in cohorta autorilor de ţidule antivierene), și câteva studente la secţia de poezie, originare din Basarabia.

Se face cazarea, Grigore Vieru își lăsă geanta și mergem în camera mea să luăm prânzul la care-i invitasem și pe colegii mei din Moldova, dornici să-l vadă pe maestru. Ajunși sus, poetul își scoate vestonul și observ pe cămașă, de-a dreptul inimii, o pată mare albastră. Mina pixului, care n-a mai fost folosit la scris în timpul călătoriei, a curs, murdărindu-i buzunarul interior al vestonului și cămașa. Maestrul își scoate cămașa, dar pata de cerneală densă i-a pătat și maioul și pielea de pe piept. 

- Trebuie să curăţăm de urgenţă hainele, iar D-voastră trebuie să mergeţi la duș - îi spun. 

- La mine, în cameră, - zice poetul– n-am văzut să fie baie.

- Sunt duşuri la noi, la demisolul edificiului.

Îi dau maestrului cele necesare pentru baie, şi-l conduc spre duşuri, având de coborât opt etaje. Întâlnim mai mulţi studenţi şi doctoranzi ai Institutului de literatură care-l salută pe maestru, el fiind un poet foarte cunoscut în întreg cuprinsul fostei uniuni sovietice, graţie traducerilor din poezia sa, apărute în diferite limbi.

- Zdravstvuite, maestro! (Bună ziua, maestre!) – e salutat la fiece pas și tot așa până ajungem la dușuri, unde la ora aceea nu era nimeni. Îl las pe poet, urc sus și le rog pe studentele noastre ca înainte de a veni la masă să curăţe vestonul, cămașa și maioul maestrului. Trece aproape o oră, fetele aduc hainele proaspăt curăţate, vin și Nicolae și Emil, masa e pusă, dar Grigore Vieru nu-i.

Cobor jos și ce văd? O droaie de studenţi, dornici să discute cu Grigore Vieru, au coborât și ei la dușuri, unii înarmaţi și cu cărţile poetului, dornici să discute literatură. Grigore Vieru, potopit de jetul de apă al dușului din colţul extrem, rușinat de situaţia creată, cu mâinile lacăt în faţă, le răspundea, cu vocea stinsă, curioșilor ucenici la multele întrebări despre arta poeziei și... condiţia poetului.

Venirea mea a fost de natură să-i întristeze pe admiratorii poetului, dar salvatoare pentru maestru. Urcăm sus, stăm la masă, râdem amintindu-ne de recentul dialog despre poezie susţinut în baie, apoi Grigore Vieru ne invită la el:

- Am adus un vin grozav din Basarabia! zice.

Acceptăm cu plăcere. Ajunși la hotel deschid ușa din dreapta intrării în cameră și, uimit de ceea ce văd, exclam:

- Maestre, aveţi cameră de baie!

- Unde? – întreabă mirat, privind cu ochi mari în interiorul camerei de baie.

- Da eu, - zice – n-am deschis ușa asta! Credeam că-i a vecinilor.

Am izbucnit cu toţii în hohote de râs, apoi am observat că și geanta cu lucrurile sale maestrul o lăsase într-un colţ al camerei, de parcă s-ar fi sfiit să nu deranjeze pe cineva. Modest în cele lumești, cu teamă să nu deschidă la întâmplare vre-o ușă străină, poetul e și autorul unei poezii de mare fineţe ce se așează cu modestie în ungherele tainice ale sufletului, de unde ne iluminează întru a ne face mai ușoară clipa existenţei.

 

Valeriu MATEI
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 264