Vlad Pohilă: pârcălabul geniului românesc

Astăzi Vlad Pohilă ar fi împlinit 68 de ani. Cu 13 ani în urmă, la ceas aniversar, Revista NATURA i-a dedicat câteva rânduri omagiale prin penița lui Boris Vieru. Întâmplarea tristă a făcut ca atât Boris Vieru, cât și Vlad Pohilă, să părăsească între timp această lume, lăsând în urma lor durere și amărăciune. Sperăm că ambii ne privesc acum de sus, alături de alte suflete blajine din panteonul basarabean, ce s-au ridicat la ceruri în acești ani.

Vlad Pohilă: pârcălabul geniului românesc
Vlad Pohilă. Fotografie de Vasile Şoimaru. Arhiva revistei NATURA

Vlad Pohilă este o pasăre rară şi scumpă în grădina spiritului românesc. El este un mare profesionist al Literelor, cum rar se mai află astăzi în lumea noastră grăbită, în civilizaţia noastră video alunecând pe sticla televizorului şi stingându-se efemer şi rapid tot acolo. Am avut întotdeauna o admiraţie deosebită pentru această calitate a sa, dar şi pentru multe altele prin care excelează şi pentru care, dacă aş găsi vreo cale, laş face mostră şi probă didactică pentru generaţiile mai noi care învaţă să facă şcoală şi cultură.

Or, mai tinerii noştri, care năzuiesc să intre şi să-şi găsească un rost în grădina aleasă şi atât de bogată a Literelor româneşti, aplecându-se asupra lucrării pe care o face Vlad Pohilă de zeci de ani vor trebui să înţeleagă şi să preţuiască la el calităţi care, din păcate, nu se prea bucură de apreciere în aceste vremuri răvăşite: cultura vastă şi pregătirea temeinică, dorul şi dorinţa neostoită de a cerceta şi descoperi în resorturile sale cele mai adânci frumuseţile culturii noastre, cunoaşterea desăvârşită a obiectului de cercetare, cu întinse arii cucerite din teritoriile culturilor europene învecinate dar şi mai îndepărtate, ca să nu mai spunem de harul său literar, de inteligenţa sa sclipitoare, de echilibrul, măsura şi bunul simţ al judecăţilor estetice, – toate fiind elemente şi semne certe ale unui spirit superior.

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, stând jos, în aer liber şi copac

Vlad Pohilă. Fotografie de Vasile Şoimaru. Arhiva revistei NATURA

Anume toată această zestre cred că îi permite, în momentele de iluminare, să producă conexiuni la care nu te aştepţi, de un inedit fascinant, observaţii de mare precizie, capabile să verse o lumină puternică asupra unor fenomene intrate demult în rutina şi plictiseala cercetării. Ca să se înţeleagă mai bine ceea ce vreu să spun voi aduce mai jos felul cum a judecat dânsul opera politică a lui Eminescu într-un interviu de dată recentă: „Dacă au deranjat şi unele scrieri poetice ale lui Eminescu – Scrisorile, sau Doina, ce să mai spunem de publicistica lui – aceasta a deranjat, a mâniat, dar a şi speriat, a înspăimântat pe atâţia! Supărau articolele lui Eminescu, în primul rând, prin tăria argumentelor, prin adevărurile pe care le dezvăluia virtuos. Şi cum în multe cazuri adevărul doare şi displace, au prins a găsi tot felul de rele în acest compartiment al creaţiei sale, cel mai des – naţionalism, xenofobie, antisemitism – din cauza acestor „păcate” făcându-se totul ca publicistica eminesciană, opera lui politică, să fie puse la index, tabuizate. Eminescu a iubit România tot atât de mult cât a iubit Puşkin Rusia. Eminescu a iubit românimea la fel cum a
iubit evreimea Theodor Hertzl, părintele sionismului. Numai că unii consideră că Puşkin avea dreptul să-şi iubească exaltat patria, că Hertzl trebuia, era dator să-şi iubească naţiunea, pe când Eminescu – ar fi făcut mai bine să scrie exclusiv poezii de dragoste şi despre natură!

Ar putea fi artă cu unul sau mai mulţi oameni

Portretul lui Vlad Pohilă realizat de pictorul Teodor Buzu

Vă invit să vedeţi câtă precizie are această observaţie, nu numai în ceea ce îl priveşte pe Eminescu ca atare, dar şi modurile în care omul deplin al culturii româneşti este receptat în contexte culturale învecinate. Ceea ce se poate spune fără îndoială este că un asemenea mod de apărare a lui Eminescu se putea naşte numai pe tărâm basarabean, nu la Bucureşti, Ierusalim sau Sankt-Petersburg. 

În fine, mai presus de toate, cred că Vlad Pohilă experiază o dragoste vie şi ocrotitoare pentru neamul său şi pentru valorile naţionale. Este o calitate care pune coroană demnă personalităţii sale, şi probabil că acesta este şi resortul cel mai puternic al întregii sale făpturi intelectuale. Or, fără dragoste de înaintaşii tăi, de tot rodul spiritual ce au dat ei la iveală, oricâtă inteligenţă şi geniu literar ai avea, nu ai în faţă decât fel de fel de cărări rătăcitoare ale ismelor şi modelor literare de extracţie străină. Deduc de aici că dânsul se bucură de o minte încercată şi bine verificată, de o gândire temeinic aşezată pe coordonatele precise ale culturii noastre naţionale, atent cumpătată, adânc cântărită întru dogmele adevărului celui netrecător.

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane, persoane în picioare, în aer liber şi monument

Vlad Pohilă. Fotografie de Vasile Şoimaru. Arhiva revistei NATURA

Îl văd astăzi pe Vlad Pohilă ca pe un pârcălab al spiritului şi geniului românesc, şi parcă şi rezonanţa veche a numelui, şi originea basarabeană îi divulgă o asemenea misiune a neamului şi spiţei sale. Şi mă gândesc că, în lipsa unor asemenea pârcălabi, cultura românească s-ar asemăna cu un maidan năpădit de bălării pe care se plimbă în voie câinii râioşi ai tuturor ismelor.

Eminescu, şi nu numai Eminescu, dar şi toţi marii creatori ai culturii noastre, sunt jertfa şi „mirosul de bună mireasmă” al geniului românesc care pururea se ridică la Cer şi după care Dumnezeu ne rucunoaşte, ca români, şi ne mângâie pe creştet. Fără cumpăna pe care o ţine dreaptă, fără scutul şi lancea şi garda mereu trează şi ridicată a acestor pârcălabi ai spiritului, cum este şi Vlad Pohilă, „mirosul de bună mireasmă” al spiritului românesc s-ar târî printre buruieni nefolositoare şi nu ar răzbi către tării. Acesta este rostul înalt al străjerului Pohilă!

Ar putea fi o imagine cu unul sau mai mulţi oameni şi persoane stând jos
Vlad Pohilă la evenimentul dedicat aniversării revistei NATURA. Chişinău, 20 februarie 2020

 

Boris VIERU,

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 193