Când singurătatea începe să-ți placă
natura.md
Mar 3, 2023 06:41
1215
0
Ești numai tu și e numai soția ta lângă tine. Săpunelul din baie e de luni bune. Pasta de dinţi, spuma de ras...Periuţa ta de dinţi e albastră. Cealaltă, galbenă, crezi că se duce singură-n dreapta, pentru că-n stânga-i a ta. Te trezești că șervețelul de cana cu ceai a rămas neatins și l-ai putea folosi și mâine la dejun. Nu aprinzi lumina în camera mare. Pentru că le știi pe toate pe de rost și le poți găsi și-n întuneric.
Când dă să fluiere ceainicul, tu ești deja lângă el. Pentru că numai câteva lucruri încap între aprinderea plitei și fierberea apei: să deschizi ușa frigiderului și so-nchizi, să pui pâinea pe masă, să... Și faci câțiva pași până la plită. Pentru că altfel ar fluiera ceainicul și ți-ar încreți fruntea. Exact pe liniile desenate deja de ani și de... de altceva decât ceainicul. Bunăoară, de-un tren care pleacă sau de un avion pe care îl cauți, îl cauți... Și-l pierzi cu tot cu sărutul tău, cald încă, pe fruntea unui copil.
E o regulă, nu știu de unde e luată, că hainele tale sunt în dulapul de lângă ușă. Cămăși, cămăși. Și bluze. Pe care le eviți ca pe niște oameni pe care i-ai mai întâlnit undeva. Sau care știi că te vor întreba iarăși cum o duci, ce mai faci? Și când răspunsul pe care îl ai nu e cel pe care ți-ai dorit. E o regulă. E încălțămintea ta pe covorul de lângă ușă și e încălțămintea aceea cu tocul un pic ridicat. De ce au femeile tocul înalt la încălțăminte? Adu-ți aminte cum se lipea ea de tine și cum, ca să ajungă la gura ta, se ridică ușor, se ridică, se ridică. În vârful degetelor. Ca să ajungă la gura ta. Și atunci Dumnezeu a strecurat sub călcâiul ei un deget. Tocul subţire al pantofilor. Femeia în sandale, în pantofi sau în altă încălțăminte cu toc și pentru că vine să te sărute. Pe tine. Pieliță. Pe cel pe care-l iubește. Altfel,
Și e o regulă, nu știu de unde, în toate. Un soi de ordine strecurată într-o singurătate pe care tot tu o transformi într-o stare de confort greu de respins. Când singurătatea începe să-ți placă.
Iar când, într-una din zilele tale, îți vin niște oameni dragi ție, peste tine și peste lucruri se furișează un fel de deranj. Mai apar niște pantofi lângă pantofii tăi. Mai vezi niște sandale pe covorul de lângă ușă. Cu toc ridicat și sandalele ei. Te întreabă, ca bluzele dintre cămăși: „Cum o duci? Ce mai faci?” Când răspunsul pe care îl ai nu e cel pe care ți-ai dorit.
E un aparat de radio pe o noptieră din colțul odăii. „Incredibil, zic ei. Încă mai funcţionează. Incredibil!” Un buletin de știri din care se-aude că, undeva, s-au atestat iarăși câteva cazuri de Covid. „Prostii, zice, prostii.” Un aparat de radio pe care tu nu l-ai pornit niciodată. E mai mult o poză în care, acuși-acuși, intră taică-tău în odaie. Și poate rotește butonul, și poate cânta Sulac. Pentru tăcerea lui îl păstrezi. Pentru tăcerea lui.
E un fel de confort singurătatea asta a ta. Chiar dacă, dincolo de geam, cauți o mișcare pe drum. Poate că cineva, poate Dumnezeu a lăsat vrăbiile să ierneze aici. Ca să nu fim chiar singuri. Și lăsăm felii de pâine pe pervaz. Și le vezi ciugulind. Hoaţele. Și te bucuri că e cineva dincolo.
Autor: Constantin OLTEANU
Susține Natura.md: Devino Patron!
