Oraşul poveştilor zidite în piatră
natura.md
Ian 20, 2022 03:09
2068
0
Amintindu-mi de paginile copilăriei, îmi apare în fața ochilor imaginea acestui oraș de pe malul drept al Nistrului, la aproximativ 170 km nord față de Chișinău, unde petreceam săptămâni întregi în perioada verii. Străbăteam colinele și văile pe arșiță, savurând răcoarea izvoarelor și a pădurilor de la periferii care-mi linișteau inclusiv arsura zgârieturilor acumulate pe poteci, prin porțiunile cu mărăcini. Mă delectam cu fructele proaspete din livada nașilor: cireșe de tot felul, îndeosebi albe, caise mustoase, piersici cât pumnul, toate adunate direct din copaci, diverse pomușoare aproape dulci, parfumate, culese de pe arbuști și...mai degrabă acrișoare, pe atunci, în vacanțele mari, cel puțin vreo sută de probleme la matematică drept temă pentru acasă. Lista de lecturi, în schimb, niciodată nu mi se părea prea lungă. Abilități utile, însă, am dezvoltat din ambele tipuri de „exerciții”, așa cum aveau să-mi demonstreze lecțiile timpului.
Din când în când, la sfârșitul săptămânii, de obicei, ajungeam să mă plimb și în Centru, de-a lungul falezei. Mă opream peste drum de fortăreața defensivă ridicată, inițial, din lemn și pământ, la hotărârea voievodului Ștefan cel Mare, iar, ulterior, din piatră de Căsuța, astăzi Cosăuți, la dispoziția domnitorului Petru Rareș. Urmăream ba unduirile fluviului, ba grupurile turistice care și ele „curgeau” încontinuu. Uneori, mă strecuram printre siluetele lor să descopăr magia care se producea acolo, între ziduri. Intrau un pic obosite ori, uneori, chiar adormite, dar până la finalul turului, se transformau, ieșind pline de energie, zâmbind și zumzăind.
Foto: Sorenela Reniță
Era un fenomen des întâlnit, provocat de către pârcălabul modern și gardianul cetății, domnul Nicolae Bulat, director al Muzeului de Istorie și Etnografie din Soroca. Lesne de înțeles, vizitatorii se „dezlipeau”/ „dezlipesc” cu mare greu de acesta. În asemenea condiții, baricadarea aici, pe durata unei încercuiri, a unui atac, poate că ar fi arătat un pic altfel. Chiar și dacă s-ar fi întâmplat ca rezervele de hrană să se epuizeze, stolurile de berze ar fi avut grijă să-i salveze pe asediați de la foamete, aruncând struguri în curte. Pe lângă istoriile verificate, susținute de documente, legende precum aceasta reprezintă componente din țesătura unui astfel de loc – îi dau viață, amplificându-i, totodată, farmecul. Sau poate că e vorba de farmece, căci ne aflăm și în apropierea Dealului Romilor cu feluritele-i palate aurite, extravagante, multe îmbrăcate în marmură.
Foto: Sorenela Reniță
Să lăsăm, totuși, glumițele deoparte... Memorabil era peisajul ce se vedea oglindit de pe podul plutitor sau de pe celălalt mal al fluviului într-o zi cu ape liniștite și nori mici, ușor întunecați, „rupți” ca niște bucăți de hârtie. O pictură din acuarelele naturii. O poveste zidită în rocă. O poezie scrisă cu cerneala Nistrului.
Foto: Sorenela Reniță
* * *
Cetatea Sorocii
Zi fără soare.
Murmur de grâu.
În zori, răsare
Cetatea din râu.
Vechiul castel
picat din icoană.
Ca un drapel
sau ca o rană.
Își spumegă creasta
valul trudit.
De piatra aceasta
mulţi s-au lovit.
Din oase zidită
în miezul epocii,
stă mândră înfiptă
Cetatea Sorocii.
(Nicolae Dabija)
* * *
Foto: Sorenela Reniță
Memorabilă era și panorama ce se deschidea din cetatea circulară, de sus (zona turnurilor), într-un an în care „schimbasem”, pentru prima dată, priveliștea de vară a orașului, pe una de iarnă, la început de ianuarie. Ninsese noaptea „mult ca-n frații Grimm”, iar dimineața, Soroca, deja îmbrăcată toată în alb, purta și năframa unei ceți dense, demnă de filme, care o făcea să pară, într-o anumită măsură, misterioasă chiar și pentru cei care o cunoșteau de ceva timp.
Foto: Sorenela Reniță
Când se mai risipea negura sau chiar soarele cutezător își făcea cale sper noi, apăreau în vizor urmele săniuțelor trase de bunicii la fel de entuziasmați ca și cei mici, prin neaua relativ înghețată care scrâșnea sub tălpi. Amintiri înrămate de zidurile fortăreței.
Foto: Sorenela Reniță
Mai la sud de această bijuterie medievală, dacă ar fi să refac astăzi traseul pe care-l urmam atunci, aș crede că am ajuns undeva prin frumosul și autenticul Maramureș, biserica din lemn „Sfinţii Martiri Brâncoveni” fiind construită în stilul caracteristic respectivei regiuni românești.
Foto: Sorenela Reniță
Mergând încă vreo doi kilometri, pe ruta ce duce către Chișinău, lângă segmentul de drum cu serpentine, înconjurat de arbori, un versant vertical de calcar ne atrăgea, în mod particular, atenția. Mai exact, mica „ușă” și ferestrele seculare săpate în coasta dealului, cu o poziționare și configurație aparte, la o înălțime de minim 10 m deasupra pământului – schitul rupestru al lui Bechir privind înspre epoci trecute, prezente și, cel mai probabil, viitoare.
Foto: Sorenela Reniță
Urcam, apoi, până la monumentul „Lumânarea Recunoștinței”. La capătul celor peste 600 de trepte parcurse înspre belvedere, ne-ntâmpina tabloul întregului oraș și împrejurimilor sale. Aici, Soroca își deschidea, cu adevărat, sufletul. Forfota oamenilor și a mașinilor rămânea în urmă, aproape inexistentă, căci poveștile ei zidite în piatră se împleteau armonios cu susurul Nistrului, freamătul copacilor, cântecul păsărilor...glasul naturii, totodată, ca un îndemn de prețuire.
Foto: Sorenela Reniță
P.S. Din toamna anului 2021, proiectul de restaurare al Cetății Sorocii, finanțat prin intermediul Uniunii Europene, a intrat în a doua etapă, fortăreața fiind închisă publicului larg pe durata lucrărilor.
Sorenela RENIȚĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 358
Susține Natura.md: Devino Patron!
