Devino Patron!

Prin Ţinutul Orheiului

Drumuri, istorii, poveşti, destine… Un noroc, un mare noroc e să cutreieri acest pământ binecuvântat de Cel de Sus cu de toate, să asculţi vorbe frumoase despre oameni şi locuri şi să răsfoieşti file pline de evenimente şi fapte. Satele noastre impresionează în orice anotimp al anului – fie prin peisaje deosebite, fie prin tradiţii şi obiceiuri interesante, fie prin gospodarii pe care-i are.

Prin Ţinutul Orheiului
Peisaj de iarnă de la Trebujeni. Foto: A. Reniță

De data aceasta, drumurile subsemnatului duc departe de larma şoselei, mai aproape de geana codrului, acolo unde cântecul Naturii face casă bună cu sufletul omului. Spre patru sate din Ţinutul Orheiului vă îndemn, la acest sfârşit de an, să mergem şi să le admirăm.

Donici
Primul popas e la Donici. Satul este printre localităţile care te provoacă să le vizitezi şi prin faptul că aici s-au născut personalităţi notorii ale neamului. Donici din Ţinutul Orheiului este baştina fabulistului Alexandru Donici (1806-1865). Frumos amenajată, la mijlocul de sat, ne aşteaptă casa în care s-a născut şi curtea spaţioasă a celui numit de Eminescu – „cuib de înţelepciune”.
Din 1976 este inaugurată Casa-muzeu Alexandru Donici. Aceasta are patru camere. În două dintre ele, care pe atunci când trăia poetul erau Casa Mare şi cabinetul de lucru, sunt obiecte
caracteristice secolului al XIX-lea. În celelalte două – sunt săli de expoziţii în care vizitatorii pot afla despre viaţa şi activitatea ilustrului fabulist. 


Casa-muzeu Alexandru Donici. Foto: Silvia Ursul

În apropiere de casă este şi biserica familiei Donici, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită de părinţii scriitorului – Dimitrie şi Elena. Alături de sfântul locaş este clopotniţa cu cavoul familiei Donici. Aici au fost înmormântaţi – părinţii, fratele Andrei şi soţia acestuia Anastasia, precum şi feciorul lor Nicu. Potrivit specialiştilor, biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la Donici, este o copie, doar că la o scară mai mică, a uneia dintre importantele catedrale ale Sankt-Petersburgului, arhitectura căreia aparţine lui Francesco Bartolomeo Rastrelli.

Tot aici, la Donici, se află şi izvorul „Stanca”, amenajat de părinţii fabulistului. Satul Donici este unul din cele mai vechi din raionul Orhei, fiind atestat documentar la 4 mai 1436, cu toponimele
Bezinu şi Stancu sau Stanca.


Capela familiei Donici, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Foto: Silvia Ursul

 

Tabăra
De la Donici, prin Codrii Orheiului, drumul duce spre Tabăra. Dacă priveşti localitatea de pe cel mai înalt deal ai impresia că e un muzeu în care încape tot ce înseamnă un sat basarabean. E fascinant să vezi cum răsar căsuţele acoperite cu stuh şi olane, iar printre ele stă mănăstirea. De altfel, satul şi Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” îşi scriu istoria în acelaşi timp.
Deocamdată, nimeni nu poate spune când este atestat documentar satul Tabăra şi nici când, cu exactitate, a fost întemeiat lăcaşul sfânt. Potrivit unor date, mănăstirea a fost inaugurată
la 1784, de către boierul Gheorghe Russo. Alte surse menţionează anul 1779, întemeietor - vătavul Darie Carp. La poarta mănăstirii se păstrează şi acum pristolul primei biserici din 1784. În 1960, ateii închid mănăstira. Aceştia au dat foc icoanelor şi cărţilor sfinte. Biserica de iarnă a fost transformată în şcoală, iar cea de vară – în club. După aproape 30 de ani, în primăvara anului 1989, sfântul lăcaş revine la menirea sa firească. 


Mănăstirea Tabăra și cititorii revistei NATURA. Foto: Elena Scobioală

Astăzi, la Mănăstirea Tabăra, găsim o preţioasă icoană - „Maica Domnului cu Pruncul”, care datează cu anul 1821. Majoritatea creştinilor îşi îndreaptă paşii în zilele de sărbătoare şi duminică pentru a se închina şi ruga unei alte icoane - făcătoare de minuni - a Maicii Domnului, întitulată „Minunea de la Vatoped”, pictată pe muntele Atos, în 1863, la comanda unui boier. Cine ajunge la Tabăra trebuie să treacă şi pe la Cimitirul ostaşilor români căzuţi în cel de-al doilea război mondial. Din păcate, pe o parte a acestuia au fost construite case. Sovieticii au trecut cu tăvălugul peste amintirea despre cei 1000 de eroi. Cimitirul a fost restabilit în 1995, cu ajutorul Fundaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”, filiala Bihor, în frunte cu Ioan Groza. Mulţi dintre cei care vin la Tabăra
fac popas la izvorul din centrul satului. Acesta este din 1886, iar pe lângă faptul că lumea-şi potoleşte setea, gospodinele nu-şi dau rând la ghilitul covoarelor.

La Tabăra, precum rar de tot mai vezi în alte sate, pot fi întâlnite gospodine care ţes covoare. Aici, ţesutul covoarelor este un meşteşug pus la loc de cinste. Turiştii ar putea cumpăra „operele” (covoarele), mai ales că sunt frumoase, unice, cu denumiri interesante - „Ciocolatu”, „Frunza nucului”, „Floarea lui Russo”, „Cerbii”, „Suru”, „Coroana împăratului”. 

 

Curchi
… Apoi e bine de ajuns şi la Mănăstirea Curchi. Aici, pe timpurile ateismului scrântit fusese deschis un spital, orientat spre bolnavii de maladii psihice, iar bisericile erau lăsate de izbelişte. Nebunii istoriei – sovieticii, l-au declarat Monument ocrotit de stat, dar cu asta au şi rămas. Timpurile tulburi au trecut şi tot mai multă lume merge la Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului” de la
Curchi, Orhei. De altfel, ea are o istorie de câteva secole. Se zice că ar fi ctitorită chiar pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Însă, nu există nicio dovadă documentară, astfel se înclină
a crede că a apărut în anul 1773 şi a fost întemeiată de boierul Iordache Curchi. Mai întâi aici era o biserică din lemn, apoi, rând pe rând, au fost construite cele cinci biserici de piatră – „Sfântul
Dimitrie”, „Naşterea Maicii Domnului”, „Tuturor Sfinţilor”, „Sfântul Ierarh Nicolae” şi Sfânta Cruce.


Mănăstirea Curchi iarna. Foto: A. Reniță

Mănăstirea Curchi a fost închisă de comunişti în anul 1958. Istoricul Valentin Golub spune că literatura artistică şi cărţile sfinte au fost arse, iar mai multe icoane – distruse. Mai întâi aici a activat
ocolul silvic, apoi o şcoală de agronomi. Complexul monastic a fost transformat în 1961 în spital de psihiatrie. Mănăstirea, redeschisă peste trei decenii (1992), abia peste şapte ani,  adică în 1999, începe să-şi revină, datorită părintelui Siluan, actualul stareţ. Astfel, Mănăstirea Curchi, prin ajutorul Domnului şi susţinerea creştinilor revine la chipul de odinioară – Cea mai frumoasă lavră a Basarabiei. Cei care vin aici se pot închina la icoane, dar şi la sfintele moaşte. De asemenea, pot admira o Biblie veche de peste cinci secole şi alte cărţi din secolele 18-19. Aici, la Curchi, încântă nu doar arhitectura Complexului monastic, dar şi teritoriul pe care se află un Parc dendrologic cu arbori şi arbuşti, unii de specii rare. Totodată, în preajma Mănăstirii cresc stejari seculari, care au între 200 şi 350 de ani.

 

Neculaeuca şi Hirova
Drumul nostru continuă la Neculaeuca, Orhei. Aici găsim un sat autentic basarabean – case mici, văruite, acoperite cu olane roşii, cu prispe şi coloane. La Neculaeuca, ca într-o salbă de mărgele, găsim vechea Mănăstire Hirova. Potrivit unor surse, aceasta a fost deschisă prin 1805. Se spune că mai înainte aici a fost un schit de călugări care a ars. După plecarea monahilor,
este construită o biserică de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”. Mai târziu, prin 1836, în locul bisericii de lemn e zidită una din piatră. În 1865 a fost înălţată de stăreţi şi biserica de iarnă cu hramul „Întâmpinarea Domnului”.

Cea mai durută pagină din istoria Mănăstirii Hirova este închiderea de către satrapii comunişti şi atei a sfântului lăcaş. Era în vara anului 1959, de Duminica Mare, iar ei au năvălit ca
nişte fiare. Chiar dacă oamenii satului se revoltau, şi la Hirova a fost bifată această „reuşită” partiinică. După mai bine de trei decenii de tăcere, la Mănăstirea Hirova s-au făcut auzite clopotele, chemând lumea la rugăciune, or în Neculaeuca nu este biserică, astfel că la sărbători, duminicile dar şi atunci când au un botez, cununie, parastas, Sfântul Maslu, enoriaşii trec pe aici.

La sfârşit de an mai închei un lung drum. Şi constat (a câta oară!) că partea asta de ţară e frumoasă, că avem ce arăta lumii. La Mulţi Ani!


Crucea de la Orheiul Veche în ceață. Foto: Alecu Reniță

 

Dinu RUSU
Articol postat în revista NATURA în numărul 262

Susține Natura.md: Devino Patron!