Vremuri ieșite din normalitate
Parafrazez versul lui Tudor Arghezi „toamna niciodată nu fu mai frumoasă”, gândindu-mă la sărbătoarea internațională a profesorului care este la începutul lui octombrie. În această zi de sărbătoare, parcă toate grădinile cu crizanteme se mută pe masa și în brațele profesorului, toate urările din care nu lipsesc cuvintele răbdare, putere, dragoste și un sfios mulțumesc se îndreaptă spre acel care, cu îngăduință sau cu proverbiala-i răbdare, după multe decenii își vede discipolii străbătând frumos viața. Puterea este a doua inimă a profesorului care îl ajută să-și ridice privirea de pe teancul înalt de caiete sau din multitudinea de proiecte, pe care încremenește zile și nopți.
Ce l-ar mai revigora? Dragostea, bineînțeles, – de profesie, de materia pe care o stăpânește și pe care o predă mai departe. Nu mai are nevoie și nici nu așteaptă un sfios mulțumesc. Prea modestă îi este firea, este prea epuizat și, timpul a arătat, nici măcar nu știe să-și ceară drepturile sau îndurare pentru munca enormă, har și dăruirea oferite. Acesta e Pedagogul, respins de la orice regulă, de aceea îl scriem cu majusculă, fără să greșim normele ortografice sau deontologice, izolat mereu pe insula neliniștii și a cunoașterii. E un damnat. Grecii spun că, pe cei pe care au voit să-i pedepsească, i-au făcut profesori. Și profesorul îi cheamă pe toți spre lumină. Ajung mulți sau puțini, cine știe? Cert este că toți vin cu un sincer La mulți ani, onorați Pedagogi, sau Ab imo, pectore! e.
***
În manualul de liceu al clasei a X, ediția din 2012, sunt două texte mici la paginile 12 și 13, care au ca obiectiv formarea personalității tânărului și, citindu-le, dar mai ales analizându-le împreună cu un profesor bun, subtextul educă pasiunea cunoașterii prin muncă intelectuală. Primul este o mărturisire scurtă de scriitorul Radu Paraschivescu, în care, spune autorul, nu „se considera un tip precoce”, dar știa „să citească înainte de a merge la școală”. Esența nu este în această confesiune a cititului, care să mire sau să impresioneze vlăstarele școlii de astăzi. (Trebuie să recunoaștem, fără a trece la polemici egoiste, că picii de azi au mai multă libertate să gândească sau oportunități să învețe decât generațiile din trecut, au o școală prietenoasă și accesibilă educației, important e cum sunt educați să gândească). Alter egoul lui Paraschivescu, adolescent deja, povestește că „am trecut selectiv prin Jules Verne, am citit de vreo treizeci de ori „La Medeleni”, „nimic nu m-a putut scoate din cărțile lui Dumas, din romanul picaresc și din romanele cavalerești ale Spaniei”. Nu a avut calculator sau internet, TV prin cablu sau DVD-uri. Cartea, adică lecturile, școala i-au oferit educație și conștiință.
Al doilea text, ne face cunoștință cu Rebecca Bloomwood, „o tânără ziaristă elegantă și la modă”, care „își petrece viața profesională, spunându-le altora cum să-și gestioneze veniturile și cheltuielile”. O apariție la TV, invitată fiind și vorbind ca un guru despre un articol-bombă, o face cunoscută foarte repede. Iar articolul ei ,,Mă dau în vânt după cumpărături”, publicat într-un ziar, a avut un succes uriaș.
Întrebați fiind, spre care dintre aceste personaje înclină empatia lor, elevii de clasa a X-ea au avut un singur răspuns persuasuv (în opinia lor) și promt - spre Rebecca. Ea este o femeie de succes, romanele ei sunt bestseller și ar avea un număr record de cititori. Răspunsul lor e oglinda societății în care trăim. Te gândești însă la acest mod de gândire al tinerilor „firmaci”, dacă e de vină teribilismul lor tineresc sau faptul că sunt materia unor vremuri ieșite din normalitate.
Într-o lume răsturnată, în care am evacuat din ea bunul simț, ordinea morală, virtuțile, oamenii inteligenți și politicoși vom fi fascinați de tot ce este senzațional, iar curajul unora de a ieși în față cu orice preț, din exces de orgoliu și grandomanie, convinși că spun ceva esențial, va fi apreciat. Ceea ce este mai grav în zilele noastre e faptul că chiar un președinte de stat, politicieni, directori, părinți ne fac de râs. Mintea găunoasă a acestor oameni care, în virtutea funcției lor, nu-și recunosc inferioritatea, distrug și ultima vertebră a virtuții celor care o mai au. Pe cine să învinuim? Școala, familia, biserica – care alte instituții promotoare de valori vor spune că în interiorul lor ceva nu funcționează? S-au evacuat din programa școlară (termenul de referință era descongestionare, probabil s-a folosit un neologism ca să nu-i mai înțelegem repercusiunile) materii ca limba latină, filozofia, logica, psihologia, religia pentru aerisirea curricumului, dar nu s-a ținut cont că „diluarea nivelului de educație până la aproape dispariția ei nu face decât să îndobitocească generațiile care vin”, atrage astăzi atenția președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop.
Simplificând învățământul clasic, tinerii noștri, spune istoricul „nu gândesc decât dacă apasă tastatura”. Fără cultură generală, fără o școală modernă care nu exclude „modul clasic ca simbol de umanitate și de normalitate” (acad. Ioan-Aurel Pop) vom fi (nu cumva suntem?) un popor fără cultură și ușor de manipulat de cei care ne impun nouă să purtăm masca lor, pasându-ne-o fără nerușinare.
Silvia STRĂTILĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 344
Susține Natura.md: Devino Patron!