De Paști

De Paști

Pregătirea spirituală are rolul ei în așteptarea bucatelor pascale și, de la boier la opincar, românul postește cu sfințenie și cu mare respect. „Nici undelemn în gură nu punea“ – își amintește autorul Genealogiei Cantacuzinilor, Mihai banul Cantacuzino, când vorbește de marele vornic de Târgoviște, Iordache Crețulescu (a.1741), care postește cu sfințenie si merge la biserică la toate slujbele, fie că-i ger, fie că ninge.

Acest post strict prevede eliminarea oricăror grăsimi animale – și uneori și vegetale –, renunțarea la ouă sau produse din lapte. Ceea ce îi rămâne, până la urmă, este destul de puțin și destul de sărăcăcios; dar de sus în jos și de jos în sus, perioada de post alimentar este o regulă de la care foarte puțini se abat. „Ci socotiți-vă că toți creștinii au datoria să-și păzească posturile curate și nici la boală să nu le spurce” – suna o circulară a mitropolitului Grigore, din decembrie 1765, prin care arăta rigoarea ortodoxă peste care nu se poate trece.

Și apoi, la marea sărbătoare a primăverii, hainele grele și uzate ale iernii se pun în lavițe, printre foile de tutun și levanțică, iar cele noi, cele frumoase, cele subțiri și strălucitoare se aduc sau se fac pentru a fi arătate. „Crăciunul sătul, Paștele fudul“ – scrie Iordache Golescu, la început de secol al XIX-lea, și oferă explicația: „Adică, la Crăciun, omul se înveseleșce în desfătări, iar la Pasce, în haine și podoabe. Acum tot săracul este preocupat de haine noi și frumoase, iar marchitanii, mărgelarii, mamularii se preumblă prin sate șs mahalale vânzând urmuz și panglici, cituri înflorate și testemele colorate pentru ouă și mălai, pentru mărunțișul economisit și ascuns cu grijă prin cufere. Acum, în această Săptamână Mare se cheltuiesc cei mai mulți bani, de pe tot parcursul anului, pe haine și podoabe. Sluga își cere simbria în avans, pentru a fi „nou” și frumos de Paști. Ajuns la Buzău, cu stăpânul, Gheorghe vizitiul cere bani să-și ia „o pereche de cizme de Paște“, în timp ce Lica, chelăreasă în casa lui Ion Armășelul Fundățeanu, se repede în odaia boierului să-i dea de știre că sărbătoarea mare a Sfintelor Paști se apropie și ea vrea „rochie nouă de stambă”.

Nici copiii nu sunt uitați, iar Paștile este pretextul ideal pentru înnoiri și primeniri. Trebuie facută precizarea că aceste haine sunt pentru tot anul, că ele se mai schimbă abia la Paștile următor, pentru unii, poate, mult mai târziu. De Paștile anului 1796, copilul Gheorghe este primenit din cap până în picioare cu „giubea de șal, anteriu de maniță (postav de lână), ceașiri de ilbichir roșii, un fes, un brâu de lână, o cămașă și o pereche iminei cu ciorapi.” Fiu de negustor, Gheorghe se află la București sub protecția episcopului Iosif al Argeșului, care trebuie să-i ofere învățături în ale cântărilor psaltice.

Și cum nu există Paști fără ouă roșii, înțelepciunea populară a născocit: „ca la Pașce cu ouă roșii în mână“. „Se zice despre cele care sunt nedespărțite” – completează Iordache Golescu. Cât despre cei ce nu au, așteaptă cu speranță „Paștele Cailor”. 

 

Constanța Vintilă-Ghiulescu
Articol publicat în numărul 266