Cum vorbeşti acela eşti

Cum vorbeşti acela eşti
Foto simbol. Sursă: www.ziarulnational.md

Când mi se întâmplă uneori să trec pragul unui gimnaziu, liceu, al altei instituţii de învăţământ sau pur și simplu merg pe stradă sau în transportul public și aud pe cineva cât de frumos vorbește, corect, cu un accent propriu limbii române literare, care pronunţă cuvintele mai bine ca mine, nu vă pot spune ce emoţii, ce gânduri mă încearcă și cât respect îmi trezesc acești  vorbitori. Să te gândești numai: câtă strălucire îi dă limba celui ce o vorbește strălucit!

Mai ales când vorbește și spune ceva, când vorba lui are o încărcătură de gând și trăire, nu doar vorbă de dragul vorbei. Cei care îi cunosc valoarea, farmecul și strălucirea limbii și care mereu-mereu o însușesc, cuprinzând tot mai mult și mai mult din tezaurul ei, firește, devin și ei o valoare aparte, pe măsura cunoștinţelor. Nu degeaba se spune că e destul ca cineva să deschidă gura, adică să prindă a vorbi, și îţi poţi da lesne seama de nivelul lui de cultură, de valoarea lui. Tot așa și despre cultura unui neam poţi judeca – după felul cum vorbește, cât de mult își cunoaște și își respectă limba care i-a fost dată odată cu laptele matern. 

Există un adevăr: ţara cu un înalt grad de cultură are parte și de un nivel înalt de trai. Deci, cultura limbii îţi oferă o cultură generală a vieţii, a umanităţii, ceea ce, respectiv, conduce la un nivel de trai civilizat, cult. Iar noi? Cum ne aliniem fiecare în hora neamurilor culte și civilizate?

Fără steag de cultură un popor e o gloată, nu o oaste” spunea marele Nicolae Iorga. Deci? Doar un popor cu acel steag de cultură constituie o oaste care poate obţine în lupta sa un nivel de trai pe măsura culturii ce o are. Dacă un neam crede că se poate descurca în viaţă și fără cultura limbii, care este mama culturii universale, n-are decât să se uite cum trăiesc neamurile care-și păstrează limba ca ochii din cap, care folosesc acest instrument întru dezvoltarea continuă a societăţii, care la rându-i acţionează ca un bumerang la dezvoltarea limbii acelei naţiuni. Este aici ceva neînţeles? Limba este expresia unui popor, este cultura lui, este tezaurul spiritual, este însăși poporul cu destinul său. Dacă nu este limba, nu mai căuta poporul. Istoria ne oferă destule exemple ce confirmă acest adevăr.

De ce aţi crede că neprietenii înhăitaţi peste noi, rătăciţii, inculţii, trădătorii și profitorii de oriunde și de orice culoare politică ar fi, fac atâta vâlvătaie și atâtea probleme creează în jurul limbii care o vorbim? Cu siguranţă nu din mare dragoste faţă de noi ca neam și nici din mare dorinţă de a ne vedea prosperi, uniţi de aceeași limbă cultă, civilizată. Că dacă nu ar fi limba coagulatorul neamului, iar unde este unire este putere, este izbândă, este libertate și prosperare, dacă nu ar fi așa, s-ar da o atât de crâncenă bătălie de-a lungul anilor pentru a o devaloriza, a o ignora, a o umple cu gunoaie – frumoasa, melodioasa, dulcea limbă română –, pentru a-i schimba și numele, și veșmântul, încât noi, cei din Basarabia, înstrăinaţi de la Patria-mamă România, să nu o mai putem cunoaște și să nu ne mai cunoaștem unii pe alţii, care facem parte din același neam.

Nu este deloc întâmplător că am ajuns unde am ajuns: vorbim, după cum trăim, și trăim... după cum vorbim. Sau poate nu-i așa? Vorbind o limbă cultă, frumoasă, inteligentă, o faci pentru strălucirea ta și îi lași cu buza umflată pe toţi acei care te vor să fii un nimeni, o gloată, fără steag de cultură, pe care s-o poată manipula cu ușurinţă după bunul lor plac. Iată de ce mi se umple sufletul de bucurie când aud pe cineva vorbind această limbă frumoasă, dulce și melodioasă – așa cum ne-a dat-o Dumnezeu – curată și nevinovată. Nu știu de ce am impresia că Tatăl Ceresc ne-a dat o limbă de zile mari, de sărbători, iar dacă încerci să vorbești la fel și în celelalte zile, le umpli de sens, de lumină și dragoste, de izbândă și bucurie.

Limba română este spiritul ce ne unește și ne întărește, este cetatea libertăţii noastre. De aceea, pesemne, toţi acei care năvălesc peste noi, nu ne pot înghiţi, văzând cât de mare este puterea acestei limbi ce ne oferă atâta strălucire, armonie și înălţare în nemurirea noastră și, fiind ei văduviţi de așa ceva, caută să ne o smulgă din gură cu tot cu rădăcină, să ne spună că ea nu-i a noastră, e străină, a altui popor și că a noastră, a celor din acest col’ de lume, e altfel și are alt nume, că nici noi nu suntem cine suntem, ci suntem alţii, și trebuie să ne folosim de o altă limbă – pocită, stricată, că așa suntem noi și așa trebuie să vorbim, ni s-a oferit cu duiumul și modele de exprimare ca nelumea, ani și ani ni s-a băgat cu băţul pe gât și un alfabet străin, rusesc, ţistuindu-ne că e alfabetul limbii noastre, numită tot de ei „limbă moldovenească” și, tot ei, n-au trebuit să caute mult un vândut aborigen care să ticluiască și un dicţionar „moldovenesc-român”, ca astfel să fim la pachet îndobitociţi „cu mintea noastră”, de râs în ochii lumii, și să glăsuim cu mândrie că aceștia suntem noi, nu alţii.

La ora asta mi-e și teamă să vă propun mai multe mostre de îndobitocire prin limbă, de care chiftește așa-zisul dicţionar „moldovenesc-român”, cum ar fi: A abișci – a promite; A chica pe buși – a fi uimit; A perejîvăi – a-ţi face griji; A pune lapșa pi urechi – a minţi; A umbla cu teolka – a te plimba cu prietena; A zakalibi – a juca pe nervi. Credeţi-mă că de la „A” la „Z” e tot așa, și tot mai dihai, încât dacă mai continui să citești chiar că te prostești și poţi încurca ziua cu noaptea. Aceasta să ne o dorim fiecare, neamule? Cred că mai avem cap pe umeri, nu? Ne putem da seama că nu în zadar s-a dat și mai continuă lupta pentru limba vorbită pe teritoriul ocupat: cu cât un neam e mai îndobitocit, scos în afara bunului mers pe drumul firesc al înaintașilor, care, cu preţul vieţii, au păstrat tradiţiile, obiceiurile, datinile, istoria și limba, cu atât acel neam poate fi înrobit și exploatat, fără milă și fără capăt. 

Gradul de libertate a unui popor îl denotă nivelul întrebuinţării limbii băștinașilor în instituţiile  statului. Orice băștinaș, din această așa-zisă republică, care renunţă să pună limba română în capul mesei, acela astfel dă dovada că se dezice să stea în capul mesei la el acasă, nu-și dorește să fie stăpân pe propriul destin, pe viaţa lui.

Limba unei naţiuni este și demnitatea acelei naţiuni. Un popor cult posedă o limbă cultă. După cum își cinstește limba, tot așa își merită și onoarea. Din păcate, pentru mulţi încă de pe la noi cultura limbii și cultura în general e cum ar fi lumina pentru întuneric – mai ceva ca moartea. În asemenea cazuri, cine credeţi că pierde? Numai nu acei care ne doresc pierzania. Alegerea, nici vorbă, ne aparţine fiecăruia. Dar să nu uităm, totuși, că o limbă cultă, vorbită corect și frumos, fără impurităţi, îi dă strălucire și celui care vorbește. Zău, nu aș vrea să cred că nu-ţi dorești să te debarasezi odată și pentru totdeauna de limba minciunii cu care te-a tot hrănit și ţi-a îmbibat firea ocupanţii și să nu îmbrăţișezi limba adevărului, limba mamei doldora de blândeţe și lumină, izvorâtă din adâncuri. Se înţelege că unora, știm noi cui, nu le pică bine la rânza lor ca noi să vorbim ca lumea și să trăim ca oamenii, dar haide să nu le mai facem hatârul, doar alte vremuri trăim, altfel înţelegem și noi viaţa. Cine trebuie să ne spună că viaţa noastră este zestrea noastră ce-și are nemurirea prin limba ce ne reprezintă firea și ne deosebește de alte neamuri?!

Când aud cât de frumos răsună limba română și cât de plăcut îmi mângâie urechea și sufletul, aș vrea s-o ascult, s-o tot ascult și să mă tot bucur de acest neam care o vorbește așa cum ne-a dat-o Dumnezeu. 

 

Ionel CĂPIȚĂ

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 330