„Unirea se va putea face atunci când majoritatea populației va dori acest lucru”

La începutul acestei luni cu căldură toridă de august, am mers la Suruceni, o suburbie a Chișinăului, unde, în răcoare de arbori legendari, l-am ascultat lung, cu luare aminte, pe un om despre care s-a vorbit puțin în ultima vreme, dar care a fost un „argint viu” în anii de mișcare națională – Vlad Darie, deputat în primul Parlament al R. Moldova, semnatar al Declarației de Independență. Vă propun mai jos crâmpeie din discuția noastră.

– Domnule Vlad Darie, v-ați născut la Suruceni și iată că vă găsesc în satul natal, la casa părintească. Ce mai faceți azi, la vârsta de 70 de ani?

– Stau pe acasă. Îmi place să discut cu nepoțelul prin grădină - Vlad Darie, a patra generație în casa asta, care-i a tatălui meu – Mihai Darie. Mai scriu câte ceva. Ajut la alcătuirea istoriei satului. Trei membri ai Sfatului Țării au fost din Suruceni. Printre urmașii dinastiei aristocratice Suruceanu am avut și un mare savant arheolog – Ion Suruceanu. În partea localității „La cetățuie” a existat cândva o cetate dacică, dar temeliile ei au fost distruse acolo odată cu defrișarea livezii vechi  și plantarea unei vii. Săpături arheologice au fost făcute doar în anii ,50 de către arheologul Fiodorov de la Moscova. Arheologia moldovenească era impusă să ignore cultura dacică și se ocupa, în fond, de căutarea urmelor prezenței minore ale slavilor în ținut. În faimoasa lucrare „Dacia” a ilustrului arheolog Vasile Pârvan este descrisă subcultura fortificațiilor de apărare Huși-Suruceni, din care face parte și cetățuia noastră. 

Pe aici curge râulețul  Suricea. De la el se trage și denumirea localității - Suriceni, care s-a transformat în Suruceni. Satul era unul de mazili, gospodari care, mai apoi, și-au vândut pământurile, iar alții le-au cumpărat. Suruceanu-pitarul, adică cel care aproviziona curtea domnească și armata cu pâine, cumpărase moșii chiar și pe la Milești, Costești, Bardar, Nisporeni, Călărași și Strășeni.

Mănăstirea Sfântul Gheorghe are o istorie fascinantă și starețul ei, Dionisie Erhan, recent canonizat de Patriarhia Română, a avut o contribuție uriașă la săvârșirea Actului de la 27 martie 1918.

- Vorbiți cu atâta dragoste despre Suruceni încât mi se pare că o să mai candidați o dată la funcția de primar al localității…

– Lăsați-mă în pace… Nu sunt și n-am fost ambițios niciodată. Dacă am vrut să demonstrez niște realizări, în unele cazuri am reușit, în altele – mai puțin. Bunăoară, fără bani, am reușit cândva să contribui la ascensiunea unei televiziuni - „Catalan”, care era bine apreciată, deși aveam un colectiv mic, lucram aproape fără salarii. Cu vărul meu, celebrul actor Iurie Darie, am adus din România toate filmele lui Sergiu Nicolaescu, inclusiv „Oglinda” despre Ion Antonescu. La „Catalan”, în premieră pentru Moldova, aveau loc adevărate dezbateri politice. Acolo au început a face analiză politică Anatol Țăranu, Oleg Serebrian și alți observatori ai procesului politic. Regret că la agenția oficială „Moldpres” am făcut doar o reformă managerială, iar în partea de jurnalism nu prea am reușit. Dar nu era obligația statutară a unui director. Mai mult. Directorul, legal, nu se amestecă în politica editorială.

– Dar ați reușit atunci, cu vestitul fotograf Mihai Potârniche, să editați cartea „Cronica Basarabiei”. A cui a fost ideea?

- A noastră. A lui Mihai și a mea. În 2015,  „Cronica Basarabiei” a fost declarată Cartea Anului. S-a vândut foarte bine. Conceptul ei: știrile scriu istoria. Regretam că agenția, până în 2010, n-a avut o arhivă a știrilor sale. De exemplu, dacă ea ar fi avut o asemenea arhivă, aș fi editat un volum cu titlul „Conflictul din Transnistria în știrile Moldpres”, deoarece știu că ziariștii noștri au mers des la Nistru în perioada ceea. În „Cronica Basarabiei” am inclus perioada interbelică - realitatea noastră oglindită atunci de presa transnistreană, de ziarele și TASS-ul sovietic, dar și de ziarele din România, inclusiv cele din Chișinău. Am lăsat oamenii să judece singuri unde a fost adevăr-democrație și unde dictatură-propagandă. În carte sunt incluse fotografii inedite oferite de directorul Arhivelor Naționale ale României:

Mareșalul Ion Antonescu la Catedrala din Chișinău, la Hotin, la Bălți, vizita Regelui Carol și a Regelui Mihai la Chișinău, vederi din diferite localități basarabene ale epocii.  Perioada interbelică a fost una grea, dar splendidă din multe puncte de vedere.

- Dacă v-ați izolat de tumultul capitalei, într-o atmosferă rurală, mai trăiți din plin bucuria sărbătorilor oficiale din luna august, în special – Ziua Independenței, pentru care ați votat la vârsta de 39 de ani?

– Vă spun mai bine altceva: eu am conștientizat apartenența mea la națiunea română nu în anii mișcării de eliberare națională, ci devreme. Tata a fost sergent în Armata Română. În timpul operațiunii militare Iași-Chișinău din 1944 a fost arestat ca prizonier și dus pentru trei ani tocmai lângă Arhanghelsk. Mama și-a făcut studiile la Liceul „Regina Maria” din Chișinău. În plus, unchiul meu, Petru Lozovanu, care studia la Facultatea de istorie prin 1960, venea des la noi, la Suruceni, unde tata avea o vie frumoasă de aligote și făcea un vin extraordinar. Era pe timpurile destinderii hrușcioviste, când - să nu uităm - în

programele noastre școlare au fost acceptați Eminescu, Alecsandri, Creangă... La Academia de Științe, la Uniunea Scriitorilor apăruse un curent revoluționar care spera să obțină chiar și dreptul la alfabetul latin. Eu stăteam în odaia vecină cu cea în care tata aduna oaspeții de la Chișinău și discutau evenimentele politice. Am absorbit fiecare cuvânt...

Apoi am învățat la Școala nr. 1, care, pe atunci, era una de elită – învățau acolo copiii intelectualilor, – unde am reușit să înțeleg lucruri de esență pentru existența noastră, ca români. Din păcate, nu s-a întâmplat același lucru ulterior, la facultate, unde profesori staliniști, veterani de război, predau după manuale învechite, ideologizate.

Citeam mult, nu din programul obligatoriu, dar ceea ce îmi plăcea. Apăruse și cartea „Săgeți” a lui Petru Cărare. Într-o singură zi, am învățat pe de rost cele mai importante „poezii” incluse în ea, pe care le recit și azi. Îndată după apariție, cartea a fost interzisă și veneau la mine studenți de la ziaristică, de la filologie, ca eu să le dictez cele scrise de Petru Cărare în „Săgeți”. Dar s-au găsit printre acei studenți și clienți care m-au turnat la Securitate, ca apoi comportamentul meu să fie discutat la ședința organizației comsomoliste. Cu greu am scăpat, căci, dacă te dădeau afară din comsomol, te excludeau și din facultate.

N-am putut să mă angajez unde am vrut și nici unde am fost invitat. Aveam două pete negre în biografia mea –tata, fost sergent în Armata Română, și dosarul de la Securitate. Pe când eram deputat în Parlament, am mers, împreună cu Andrei Vartic, și mi-am văzut dosarul la Securitate. Spre marea mea stupoare, am descoperit că mă turnaseră doi foști colegi de facultate, cu care am fost prieteni buni, mergeam împreună la fotbal, la lucru în kolhoz, la nunți...

Înțelegând că nu am șanse de a mă angaja la lucru unde doream, m-am dus la muzeul „Serghei Lazo” din Piatra, Orhei. Pe atunci, muzeografia la noi era una primitivă, reprezentată masiv doar prin fotografii pe pereți, dar muzeografia e o artă: într-o expoziție, o metaforă inclusă inteligent spune mult mai mult decât sutele de documente pe care le poți găsi și în cărți. După stagieri la Moscova și la Leningrad, am făcut o expoziție care a luat primul loc la „întrecerea socialistă” pe întreaga Uniune Sovietică.  După aceea, comuniștii au pus ochiul pe mine și mi-au propus să devin membru al organizației lor. L-a început am ezitat,  dar mi s-a spus că vin alte timpuri, începe perestroika lui Gorbaciov și vom construi un alt fel de socialism... Îndată m-au făcut șef pe cultura raionului, peste un an – șef de secție la Comitetul raional de partid, iar peste alți doi ani îmi pregăteau documentele ca să trec la Comitetul Central al PCM. Totuși, degrabă a început mișcarea pentru eliberare națională și, evident, m-am inclus deschis în rândurile ei. Am avut mari probleme, organizate mie de primul secretar - Volkov, venit la Orhei de la Tiraspol.  Orheiul a avut ghinionul să parcurgă calea de la Vasile Lupu la Anatoli Volkov. Cei din mișcarea de eliberare națională aveau interesul ca eu să rămân la Comitetul raional de partid, ca să aibă acolo omul lor. Când am depus totuși cererea de concediere, am fost întrebat la Comitetul Central: „Și ce ai să faci, dacă o semnăm?”. Atunci, în sânul CC al PCUS se ducea o luptă crâncenă între partida lui Gorbaciov, Șevarnadze, Iakovlev și alții, care erau pentru democratizare, și grupul Medvedev, Cebrikov, Ligaciov etc. – partidă antireformatoare, autoarea puciului din august 1991. Organizația de partid comunist a Moldovei era de partea lui Ligaciov și lupta împotriva lui Gorbaciov. Chiar așa și se vorbea: „Gorbaciov nu mai are mult, o să-l scoatem și va fi ca înainte...”. Atunci, răspunzând, am folosit un șiretlic: le-am spus că am relații și vreau să nimeresc la Iakovlev ca să-i povestesc cum organizația de partid din Moldova luptă împotriva restructurării și a lui Gorbaciov. Au reacționat foarte dureros: „Vai, ce doriți? Dacă vreți, îl scoatem pe Volkov din Orhei...”. După o săptămână, Volkov nu mai era prim-secretar la Orhei și noi l-am rugat să se întoarcă acasă pe Domenti, prim-secretar la Căușeni care era orheian. 

Treptat organizația raională de partid Orhei se contopea, practic, cu unele excepții, cu Frontul Popular.

- Îmi amintesc: orheienii erau foarte activi mai ales în primele campanii electorale, susțineau forțele democratice. Asta s-a întâmplat și datorită faptului că în organizația raională de partid au fost și oameni „de-ai noștri”?

- Atunci orheienii nu se împărțeau în comuniști și necomuniști. Linia de demarcare era între susținătorii mișcării de eliberare națională și cei care se opuneau schimbărilor.

La sfârșitul deceniului opt, începuse campania electorală pentru alegerile în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice. La un concert al Sofiei Vicoveanca, sosită la Chișinău, l-am întâlnit pe Nicolae Dabija și i-am zis să vină să candideze pe circumscripția Orhei, căci avem o echipă bună și o să-l susținem. A rămas să se

gândească, deoarece era înaintat pe circumscripția Cimișlia, locul său de baștină. Forțele antireformatoare, care aveau candidaturile lor, s-au gândit să-l promoveze la Orhei și pe Eugen Doga, temându-se de Dabija, care avea în spate săptămânalul „Literatura și arta” – drapel al mișcării de eliberare națională. Atunci, Doga a înțeles și a acceptat să candideze pe circumscripția Cimișlia, în locul lui Dabija. Au câștigat ambii, fiecare în circumscripția sa.

Când au început alegerile pentru Parlamentul R. Moldova, mă aflam într-o luptă permanentă cu structurile de conducere ale partidului comunist și era timpul potrivit pentru a face ceva ca să nu fiu distrus cu totul. Am acceptat propunerea de a candida și am câștigat din primul tur, în fața a șapte contracandidați. M-au ales atunci și președinte al Consiliului orășenesc Orhei.

Apoi Mircea Snegur mi-a propus să-i fiu consilier la Președinție. Am acceptat, căci, pe atunci, Mircea Snegur încă nutrea speranțe în realizarea visului de unitate națională. În naivitatea mea, credeam că din momentul în care  au fost adoptate grafia latină și Tricolorul, gata, toți vor unire cu România. În clipele când Tricolorul era arborat pe clădirea Parlamentului am lăcrimat de bucurie. Văzându-mă cu lacrimi, Valentin Mândâcanu mi-a spus: „Vlad, nu te bucura. Ai să vezi că aceștia se vor duce cu Tricolorul la Moscova”. Tocmai așa s-a întâmplat...

– Deci, și dumneavoastră, domnule Darie, vreți să ne convingeți că mișcarea de eliberare națională nu putea să culmineze atunci în reunire cu România?

– Nu putea, pentru că, simbolic vorbind, nu ne-a ajuns un sigur vot – al lui Ion Iliescu, Președintele României. Guvernarea de la București nu a luat în serios niciodată opțiunea unionistă. Dacă ea ar fi avut o atitudine serioasă față de acest teritoriu, urma experiența Germaniei. Germania a avut un program național de reunificare și fiecare salariat german contribuia cu bani. Toate instituțiile vest-germane aveau obiective clar stabilite. Nu Germania de est a făcut unirea, ci viceversa. La noi, Bucureștiul așteaptă „pară mălăiață în gura lui nătăfleață”. Din acest motiv, Snegur a propus  la 4 august 1993 în parlament votarea aderării la CSI. Atunci am făcut o alegere. Am demisionat din funcția de consilier prezidențial și am votat contra aderării la CSI. 

Tema unificării este evitată de România, iar mișcarea unionistă din Basarabia este dispersată și marginalizată. De ce? Pe de o parte, partidele din România care obțin guvernarea vor să simtă confortul și beneficiile acestei guvernări, iar cele din R. Moldova se complac în guvernare. Dacă e să faci o radiografie a R. Moldova, te vei convinge că de existența statalității au nevoie doar beneficiarii structurilor statale și unele grupuri sociale dirijate de peste hotare. Dar este clar că, în urma Unirii, ar avea de câștigat și agenții economici, și oamenii simpli, care se vor bucura de asigurare socială, de pensii mai mari și garanții de stabilitate într-o țară membră a Uniunii Europene și NATO.

Consider că unirea se va putea face atunci când majoritatea populației va dori acest lucru. Iar majoritatea populației va dori acest lucru atunci când curentul unionist va domina în școală și în mass media, când R. Moldova și România vor avea programe de integrare eșalonate pe o perioadă de 5-8 ani. Este un proiect realist, altfel totul rămâne un joc haotic care speculează pe sentimente naționale

- Știu că v-a frământat mult și soarta Transnistriei. Cum credeți, mai recuperăm noi teritoriul secesionist de dincolo de Nistru?

- Deseori mi-am exprimat atitudinea față de problema transnistreană. R. Moldova este un stat creat la 27 august 1991 în frontierele care cuprind inclusiv Transnistria, recunoscute de comunitatea internațională. Odată, fiind la București, m-a invitat la sediul său, seara târziu, Adrian Păunescu. La el mai erau două persoane, unul - Cornel Dinu, selecționer la echipa de fotbal a României, pe al doilea nu l-am cunoscut. Am discutat mai multe, iar persoana pe care n-am cunoscut-o inițial mă întreabă: „Pentru ce vă trebuie Transnistria, dacă știți că nu-i pământ românesc?”. I-am răspuns: „Numai un om incompetent poate spune așa ceva. Niciun stat nu dă de bună voie din pământul său. Va veni timpul când la masa negocierilor vor sta România și Ucraina și atunci fiecare metru de pământ va fi negociat”. El a rămas dezarmat de răspunsul meu: „Îmi cer scuze. Eu sunt profesorul Virgil Măgureanu, omul cel incompetent...”. Să fie clar: noi nu cedăm Transnistria.

– Care au fost cele mai grave greșeli ale primului Parlament al R. Moldova?

-  Din păcate, fiecare guvernare crede că istoria începe cu accederea sa la putere.  Primul parlament avea meteahna lipsei cvasi-totale de experiență în edificarea unui stat nou. Însă în acest legislativ au fost cel puțin 50-60 de intelectuali de marcă din diferite domenii, care s-au afirmat la timpul lor. Am mai avut, mai avem așa ceva în alte parlamente? Primul nostru legislativ a fost numit de Departamentul de Stat al SUA locomotiva reformelor din CSI. Documentul istoric, Declarația de Independență, adoptată la 27 august 1991, este testamentul politic al unei generații de sacrificiu, care a obținut independența și a deschis larg o ușă spre integrarea europeană.

 Din greșeli vreau s-o menționez pe cea care a generat ulterior multiple probleme economice și sociale. N-am făcut reforma educației. Modelul finlandez, care a schimbat radical obiectivul procesului educațional, este preluat aproape pretutindeni. Și acolo urmează rezultate economice spectaculoase. Finlandezii de mai bine de 30 de ani au refuzat pregătirea copiilor informați. Ei pregătesc oameni liberi și fericiți - prin creativitate și descoperirea talentelor pe care le are copilul. Din păcate, creativitatea este capitolul la care suntem extrem de vulnerabili. Noi insistent substituim cultura cu folclorul, care are locul și rolul său, este creația strămoșilor noștri. Dar e nevoie de realizări în domenii care ne integrează în cultura europeană și universală. Sigur, covoare vechi, prosoapele, muzica populară sunt bune, dar cu ce ne așezăm la masa europeană de discuții în probleme de filosofie, teatru, cinematografie, literatură? Știu că mulți vor protesta împotriva acestui gând al meu și vor aduce exemple. Da, există unele excepții, dar majoritatea, din păcate, confirmă regula.

- Ce doriți să se întâmple bun pentru dumneavoastră în acest an?

- Să piardă Rusia războiul barbar din Ucraina...

- Vă mulțumim, domnule Darie, și să știți că cititorii noștri vă felicită cu ocazia împlinirii unei vârste frumoase...

Gheorghe BUDEANU

Susține Natura.md: Devino Patron!