Satul meu - icoană sfântă

Am văzut lumina zilei în comuna Miclăușeni (categoric, nu Micleușeni, cum au deformat sovieticii denumirea satului meu, iar specialiștii în toponimie nu sunt preocupați de revenirea la denumirea corectă, motivând că au a soluționa alte probleme mai importante).

Insist în mod intenționat asupra denumirii satului meu din două motive: 1) e satul meu și sunt mândru de acest lucru; 2) satul în cauză este unul dintre cele mai vechi localități basarabene atestate documentar.

Să reținem: dacă facem abstracție de Cetatea Albă, cunoscută încă în antichitate, și alte câteva localități basarabene (nu-mi amintesc la moment denumirea lor) satul meu, inclusiv Lozova și Vornicenii din imediata apropiere, sunt cele mai vechi așezări umane atestate documentar în Basarabia. Unele acte istorice atestă această localitate pe la 1380, iar un alt document, din timpul lui Alexandru cel Bun, menționează localitatea la 1420. Moșiile acestor trei sate erau date în proprietate unui boier pentru a practica albinăritul (de altfel, apicultura este practicată cu succes și în prezent, de o parte bună de localnici).

Pentru moment, mai puțin contează anul atestării istorice a satului meu, mult mai importantă este istoria acestuia, întrucât el a luat ființă în perioada celui de-al doilea descălecat al românilor. Astfel, strămoșii consătenilor mei au coborât din Maramureș, din localitatea Miclăuș sau de pe moșia unui stăpân cu numele de Miclăuș, numele venind din maghiară – Micloș, adică Nicolae. Aceștia au pornit în ceată spre câmpie și în drumul lor, când ajungeau într-un loc plăcut, o familie
rămânea să întemeieze un sat și să stăpânească locul respectiv (așa numita teorie a valurilor).

Astfel a luat ființă satul Miclăușeni de lângă orașul Roman, în apropierea lui aflându-se palatul domnitorului Sturza. Continuându-și drumul, ei au trecut Prutul și au înființat aici șase sate, toate numindu-se Miclăușeni. Cea mai mare parte a acestora a dispărut, contopinduse cu altele (de exemplu, Miclăușenii de lângă Ungheni formează, în prezent, corp comun cu orașul respectiv).

Miclăușenii mei este un sat eminamente românesc, toți străinii (ruși, ucraineni, bulgari etc.) au fost și sunt asimilați cu o viteză cosmică, locuitorii lor având o conștiință, dacă nu pronunțat românească, atunci pronunțat moldovenească (dar nu în sensul atribuit de moldoveniștii lui Dodon sau de alte lichele politice de aici).

Am crescut pe dealurile Miclăușenilor, dealuri acoperite de livezi și vii, terenurile plane fiind rezervate cultivării cerealelor, iar șesul – legumelor. De mic copil am ajutat părinții, alături de cei patru frați și cinci surori, la muncile de câmp, în special la prășitul viei. Îmi amintesc cum odată, spre sfârșitul zilei, eram pe cale de a termina prășitul viei, când mama a spus că dacă ne ajută Dumnezeu, terminăm astăzi prășitul. Eu, fiind mai vorbăreț, i-am reproșat că indiferent de faptul dacă ne ajută sau nu Dumnezeu, noi vom termina. Auzind această blasfemie, mama și-a amintit o parabolă din Sfânta Scriptură (evident, auzită de la preotul satului, întrucât mama era analfabetă). Mama spuse că, odată, un bărbat și soția sa erau într-o situație similară, adică erau pe cale să termine prășitul, iar în timpul acesta trecea pe drum un moșneag, care nu era altul decât însuși Domnul Dumnezeu, care le-a urat „Doamne ajută!”, iar bărbatul i-a răspuns că vor termina munca cu sau fără ajutorul Domnului. Dumnezeu a tăcut și și-a continuat drumul. Imediat după plecarea lui, a dat o diaree în acești oameni, încât nu au mai apucat să termine lucrul în acea zi.

De prin clasa a șasea, am început să lucrez în brigada școlărească, având dorința să câștig, cu mâna proprie, bucățica mea de pâine. Duminicile, din primăvară devreme și până toamna târziu, cutreieram dealurile cu livezi și pădurile din preajma satului – Banciova, așezată spre mănăstirea Hâncu și Răcătău așezată spre Sadova. Cunoșteam toate ciupercile și pomușoarele de pădure. Sâmbăta, în ajun de Duminica Mare, plecam în pădure după crengi de tei în floare, pe care, conform tradiției, le puneam la streașina casei și la poartă, iar, în casă, pe jos, așterneam mușețel cu aromă pătrunzătoare, toate acestea fiind ținute până la Înălțarea Domnului, sărbătoare numită în popor și Ispas.

Am început să citesc devreme. Tata, având puțină carte românească, era un mare cititor, fiind chiar propus să fie înscris la liceul militar din Iași, ca fecior de ostaș mort în Primul Război Mondial, dar din necesitate de brațe de muncă în gospodărie bunica nu i-a permis să-și continue studiile. În casă aveam câteva cărți: o biblie, o carte cu poezii de M. Eminescu, un volum de proză de M. Sadoveanu și niște reviste. Am devenit de mic copil client permanent al bibliotecii din sat, iar când am terminat să citesc cărțile scrise „moldovenește”, am început să citesc cărți în limba rusă. Iar odată cu inaugurarea casei-muzeu „A. S. Pușkin” la Dolna (cale de numai 3 km de la satul meu), am început a citi carte românească de aici, mai ales după retragerea cărții românești din bibliotecă (se pare, în 1965, ca urmare a deteriorării relațiilor dintre Moscova și București) și depozitarea acestora în podul conacului. De această dată, am avut noroc de Galina Plucci, fiica directorului casei-muzeu, care îmi făcea rost de carte românească. Eram un „librivor” incorigibil și arhicunoscut, încât chiar profesorul meu de limbă și literatură Efim
Prodan (Dumnezeu să-l ierte!), împrumuta de la mine cărți pentru lectură. Prin urmare, îmi place cartea din copilărie și tradițiile noastre strămoșești, în special colindele și urăturile, dar mai ales satul copilăriei mele.

În linii mari, aș putea afirma că tata a contribuit la formarea conștiinței mele românești și la dezvoltarea mea intelectuală, în timp ce mama și-a adus contribuția la formarea mea spirituală.
Astfel, în fiecare duminică ea ne dădea câte 20 de copeici pentru lumânări ca să mergem la biserică. Prin clasa a IV-a însă am renunțat să merg la biserică și mă duceam la un film pentru copii, care începea la ora 10.00. Aflând de noua mea ocupație, mama mi-a cerut să merg la biserică, eu însă i-am declarat că nu am motiv să frecventez biserica, dat fiind că Dumnezeu nu există (desigur, urmare a influenței educației ateiste din școală). Mama mi-a reproșat, imediat, că eu pot să-i spun ei orice, căci ea este mama mea, dar să nu-mi permit să fac astfel de afirmații în
fața altor oameni, deoarece aceștia mă vor eticheta ca fiind prost. Aceste învățăminte materne au rămas în sufletul meu pentru toată viața, chiar dacă nu am ajuns un evlavios fervent, am rămas un credincios moderat. De altfel, consătenii mei sunt aproape în întregime credincioși sinceri, fără a manifesta exces de evlavie. 

Școala de opt ani am făcut-o la  Miclăușeni, iar ceamedie la Nisporeni, întrucât în satul nostru nu era școală medie, ea fiind constituită la un an după ce am absolvit eu opt clase. La Nisporeni, am avut norocul de câțiva profesori de treabă: cel de istorie, Leonid Landsberg și cel de fizică Gheorghe Scutelnic. 

Oricum, din punct de vedere cognitiv am fost format de școală, iar din punct de vedere spiritual, național, românesc, de tata și mama. Tata a fost participant în campania armatei române în Est (până la Don), în 1944, fiind în retragere mi-a relatat două întâmplări demne de reținut: 1) în primăvara lui 1944, dinspre Odesa spre Basarabia, caii sau boii care trăgeau tunurile (căci a fost înregimentat la așa-zisa artilerie călăreață, adică tunurile erau trase de cai sau de boi), abia se mai mișcau, de aceea avansarea în retragere se realiza, în principiu, pe baza folosirii raționale a forței fizice a militarilor. Ajungând în pădurile Hânceștilor, comandantul i-a spus tatei că, deoarece e basarabean, poate pleca acasă. Tata nu prea avea încredere în spusele ofițerului, având teamă că va fi împușcat în spate, dacă încerca să plece. Dar ofițerul s-a dovedit a fi om corect și l-a lăsat să plece în voia lui cu calul și cu arma. Drept că, în apropierea satului, o echipă de tâlhari sovietici din satul vecin Lozova, i-au luat și calul și arma. Ajuns acasă, a beneficiat de susținerea și ajutorul primarului, Dionis Bahnaru, rudă apropiată, care până la 1940 și după 1944, până în 1953, când a plecat la cele veșnice, a fost primar și „președinte al sovietului sătesc”.

Merită să amintesc că acest Dionis Bahnaru a participat la Primul Război Mondial și a susținut ideea Unirii din 1918, având drept călăuză de existență sloganul „Satul meu e Țara mea!”, din care motiv a făcut tot posibilul ca din satul nostru să nu fie deportați oameni, deși, până la urmă, s-au găsit niște lichele care au contribuit la deportarea a trei familii (E. Zahariade cu soția, Zahariade-senior salvându-se, stâbd ascuns în pădure până la calmarea spiritelor, Paladi și Miclăușanu, morarul satului, pe copiii acestora, născuți în Siberia, i-am cunoscut și au ajuns oameni de treabă). 

Clanul băhnăreștilor avea trei băieți în armată: tata, moș Nicolae, mai mare decât tata cu vreo șase ani (născut în 1906) și nenea Isidor, mai mic decât tata cu vreo șase ani (1918), participant la război în Crimeea, în 1944 fiind făcut prizonier și deținut în lagăr până prin 1954 (împreună cu regretatul profesor ieșean Constantin Ciopraga). Cunoscând această situație, moș Dionis Bahnaru l-a angajat pe tata în calitate de drumar, care era scutit de serviciu militar, astfel încât tata nu a fost mobilizat la războiul din Vest, unde basarabenii au fost folosiți drept carne de tun, fiind antrenați în cele mai periculoase operații militare. În felul acesta, războiul pentru mine nu a fost altceva decât o încercare nereușită de a readuce la sânul Țării „moșia pierdută” în 1940.

Mai mult, când a venit colectivizarea pe capul basarabenilor, tata a cedat pământul de care dispunea (de altfel, când se coceau cireșile ne îndemna să mergem în livada care i-a aparținut, întrucât paznicul știind ai cui suntem nu ne va alunga și ne va lăsa în pace) și s-a făcut tractorist (meserie pe care o ura ca și pe rușii eliberatori), fiind astfel scutit de a se înscrie „de bună voie” în colhoz, iar seara, târziu, când venea acasă, folosea 2-3 căldări de apă fierbinte pentru a scoate din corp putoarea de motorină. Cărau cu tractorul grâul „oferit de bună voie” statului sovietic multinațional de țăranii noștri. În aceste condiții, de foame și sărăcie, mulți luau (nu zic „furau”) multe kilograme de cereale, în timp ce tata lua doar o mână bună (suficient pentru ca mama să facă o fiertură cu buruiene pentru copii), știind că orice cântar nu va constata lipsă, iar cei care luau mult au ajuns  să taie pădure în Siberia.

Prin anii ’60 au început să vină din România în vizită unii refugiați din 1944 sau copiii acestora, cu care ne-am împrietenit și ne înțelegeam de minune vorbind „moldovenește”, astfel încât problema unei limbi distincte „moldovenești” a dispărut pentru mine nu numai datorită lecturilor, dar și mulţumită comunicării cu cei din Țară. De altfel, unii consăteni de-ai mei au ajuns personalități cunoscute în România, am avut un aviator important (cu regret, numele îmi scapă), un literat valoros, Tiberiu Avrămescu, „om de o valoare deosebită” în opinia acad. Eugen Simion.

Dacă e să vorbim despre surse de informație, este cazul să recunosc că am încercat întotdeauna
să fiu la curent cu evenimentele zilei în special din publicațiile și emisiunile radio și TV românești, fără să amintesc de cele sovietice care erau obligatorii (mai ales pentru orele săptămânale de informație politică).

Sunt, într-un fel, o creație a culturii românești (fără să neg influența sovietică) așa cum se relatează într-un banc celebru: un omulean nu asculta decât radio București și vorbea cu dicție și vocabular bucureștean. Într-o dimineață de iarnă, îl vede un consătean coborând un deal cu o carafă de vin în mâini, pentru ca la un moment dat să lunece și să cadă. Consăteanul, văzându-l la pământ și cunoscându-i modul lui de exprimare, îi spune făcând uz de vocabularul acestuia: „Ce, nea Ghiță, aderență redusă la pneuri?!” Drept răspuns, omuleanul îi trântește cu ciudă justificată: „Aderență redusă la capul tău, dobitocule!” În general, consătenii mei aveau și au o atitudine pozitivă față de români și de România în genere, ca față de un frate de sânge (desigur, fără a-i considera „frați mai mari”), în timp ce despre ruși se spunea că aceștia au un mare defect: „Au venit și au uitat să plece înapoi, căci le priește clima de la noi!”

Aș avea multe să-mi amintesc despre satul meu și oamenii lui, care au avut mult de suferit, și pe nedrept din partea acestor „frați mai mari”…

E de menționat, totuși, că majoritatea  consătenilor mei, la momentul oportun, s-au încadrat – mic și mare – în mișcarea de eliberare naţională, au participat activ la toate acele evenimente, probă supremă servind faptul că primăria comunei Miclăușeni este una dominată de spiritul românesc și preocupată de prosperitatea materială și spirituală a comunității. Regret că nu am vizitat de multă vreme satul natal, din cauza acestei pandemii ce s-a abătut peste noi…, dar și așa eu sunt  cu el și el cu mine – Miclăușenii mei cei dragi, Icoană Sfântă în astă lume.

Dr. Vasile Bahnaru

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 343

Susține Natura.md: Devino Patron!