Ce frumoasă este „România Pitorească”!

Ce frumoasă este „România Pitorească”!

De-ați ști voi ce frumoasă este țara mea!” Sunt cuvintele pline de mândrie și bucurie cu care Nicolae Grigorescu, aflat la Paris, încerca să-și determine colegii și prietenii săi să călătorească în România. Desigur, marele nostru pictor formula o subtilă invitație, provocarea lui înglobând, poate, și o undă de înduioșător patetism.

Mi-am amintit de aceste memorabile cuvint e răsfoind, deunăzi, colecția revistei noastre, din... cele mai vechi timpuri (colecția pe jumătate de an din 1933) și până ieri. Și pe măsură ce  frunzăream anii îmi tot venea să exclam în gura mare: De-ați ști voi ce frumoasă este revista România Pitorească! Frumoasă ca idei, abordare, semnături, redactori și colaboratori, pasiune și, dacă vreți, chiar momente dureroase. Nu de puține ori, haina ei - a se citi: hârtia - n-a fost pe măsura mesajului, ilustrația fiind cea mai în suferință, sub aspect tehnic. Eram însă bucuroși, de fiecare dată, că revista rămâne vie, în viață, că ajunge în mâna pătimașilor ei cititori, fără de care orice efort ar fi fost de maximă inutilitate.

„Aniversările și momentele funebre au ceva comun: lauda. Sărbătorit ori pierit, ești oricum păsuit de greșeli, ți se dă dreptul la acel „bravo”, a cărui complezență nu mai stă nimeni s-o drămuiască. Mi-s limpezi toate astea, fiindcă mi-a intrat în sânge foarte devreme „Glossa” lui Eminescu. A trecut un sfert de veac și-ar trebui să mă laud măcar că n-am trădat „România Pitorească”. Să declar că am avut acest „ideal nobil” de la început, că din prima clipă m-am dedicat „trup și suflet” gazetăriei de turism. Explicația statorniciei e mult mai banală: întâmplarea. Și, pe urmă, simțul datoriei.” Este începutul editorialului semnat de Anda Raicu, directorul revistei. 

Pătrarul de veac se celebra în ianuarie 1996. Este numărul care oferă cititorilor o consistentă sinteză a ceea ce a însemnat, până atunci, revista. Care, atunci, trecea prin momente grele. Financiare, în primul rând. De aceea nici nu s-a prezentat iubitorilor ei într-o ținută de gală, altminteri pătrarul de veac reprezentând un bun prilej de minimă cochetărie. În hârtie de ziar, România Pitorească, de câțiva ani, continua să aibă un format atipic - tabloid, A3 -, cu un tipar scandalos de neperformant. Evenimentul a trecut aproape neobservat, fără laude, fără sclipici, fără perlare în pahare. Eram ai nimănui, deștepți și talentați - iertați lipsa de modestie -, cu Anda în față, ca un port-drapel, clonțoși și suficient de naționaliști, dedicați cultului identității românești,  neînduplecați în credință, în convingerea că jurnalistul de turism face parte din specia rară a zilierilor înrobiți drumurilor și cuvintelor... 

Au existat și alte repere în existența plină de modestie și de nenumărate greutăți a României Pitorești. A avut însă teribila voință de a nu se opri din călătorie, indiferent de furcile caudine prin care a fost nevoită să treacă. Or fi părând, poate, cuvinte nestăpânite de măsură, însă Anda Raicu a mers, pentru asta, până la sacrificiul de sine... Un devotament de neînchipuit! Dacă la începutul lui 1996 revista consemna jubileul, ultima lună a anului însemna numărul 300 al României Pitorești. Scria Anda în editorialul „300”: „Ne suflecăm mânecile și mergem mai departe. Asta știm să facem noi. Revista „România Pitorească” este și un chip al cititorilor. Ei nu rămân alături de noi decât dacă se regăsesc în paginile revistei, fapt pentru care ne laudă adesea, dar ne și dojenesc. Încă o confirmare că nu putem reuși decât unii lângă alții... Restul este muncă.”

Echipa revistei „România Pitorească” la Orheiul Vechi

Au urmat și alte repere, mai mult sau mai puțin fericite. Bunăoară, numărul 400 și aniversarea a 40 de ani de la apariția primului număr din ianuarie 1972. Înaintea lor, a fost numărul 1 (361)/2002. În deschidere, pe „copertă”, stânga sus, stă scris: „Dan Matei Agathon, ministrul turismului: Premiul de excelență pentru anul 2001 se acordă doamnei ANDA RAICU, directoarea revistei „România Pitorească”. Doamna Anda Raicu este doamna turismului românesc. Ea este legată pe viață de destinele turismului românesc. Ea este creatoare de opinie. Pasiunea vieții doamnei Raicu au reprezentat-o turismul și România Pitorească, care a fost menținută cu eforturi, cu lacrimi, cu sânge și cu durere. Este o onoare pentru mine să-i acord acest premiu din tot sufletul.” Era pe vremea când Galele reprezentau „Premiile Ministerului Turismului și ale AJTR”, iar Dan Matei Agathon, căruia îi păstrăm același viu respect, făcea parte din stirpea miniștrilor cu profunde rădăcini specifice intelectualilor veritabili. Apropo. Îi citeam deunăzi o postare pe facebook în care îl invoca pe marele prozator Radu Tudoran, cel care, asemenea lui Gib Mihăescu, cu „Rusoaica”, folosește ca „scenă”, pentru romanul „Un port la Răsărit”, malurile Nistrului, la fel ca și în anteriorul volum de nuvele „Orașul cu fete sărace”. Nu știu câți dintre politicienii de astăzi au auzit, măcar, de Radu Tudoran, fratele lui Geo Bogza...

Desigur, sunt puțini cei care știu că, după ultimul mare Război, mai întâi a fost, ca revistă de turism destinată propagandei turistice externe, „A travers de Roumanie”, transformată în „Vacances en Roumanie”, publicație lichidată, după ce a aniversat cinci decenii de existență neîntreruptă, de panarama politicii românești, Elena Udrea. Și cine i-a mai urmat... De fapt, România Pitorească a fost ca un arbore, cu rădăcini puternice - la edițiile în limbi străine trebuie obligatoriu adăugat și Almanahul turistic - care, pe măsură ce se înălța la cer, și-a dezvoltat și alte „ramuri”, între care, cea mai importantă, a fost și este „Colecția verde”, cărțile publicate sub această denumire bucurându-se de o bună prețuire din partea cititorilor iubitori de munte, de drumeții, de turism, în general.

În prima decadă a lui Florar se vor împlini trei decenii de la faimosul Pod de flori de peste Prut. Din păcate, n-am știut să ducem mai departe acea deschidere teribilă a inimilor și brațelor românilor peste un hotar blestemat, impus de calamitatea istorico-geografică numită Rusia. Am la îndemână, pentru luna mai, vreo două duzini de imagini (diapozitive color) realizate la Unghenii de atunci de colegul meu Al. Ghemeș. Câtă lume, cât entuziasm, cât românism! Mă tentează un mic pod aniversar. De fapt, în ce ne privește, el există. S-a tot construit lună de lună între  revistele România Pitorească și Natura. Două publicații ca două aripi ale unei păsări dornice de un zbor cum nu s-a mai întâmplat de prea multă vreme... Mă simt onorat să depun mărturie că artizanul acestui parteneriat a fost, în primul rând, Alecu Reniță, întemeietorul excelentei reviste de la Chișinău. Un veritabil erou din stirpea înfăptuitorilor Marii Uniri de acum 102 ani - prima dintre provinciile istorice care, prin întoarcerea între hotarele identității etnice , a declanșat miracolul românesc din 1918 - Alecu Reniță a descins ca acasă în redacția RPului și, cu naturalețea și puterea lui specială de convingere, a deschis frontul unei colaborări unice în peisajul publicisticii românești. De atunci, lună de lună, Țara mamă a fost și este prezentă în paginile revistei Natura, la fel cum Basarabia a fost în permanență în fața cititorilor României Pitorești. Dacă ați putea avea alăturate colecțiile anilor care s-au scurs de atunci, imaginea acestei conlucrări v-ar spune cu prisosință despre ce fel de „poduri” au nevoie românii dintr-o parte și alta a Prutului. Cu toate că nu sunt de disprețuit - cum tot încearcă unii contrariul - nici cele înălțate din flori... Oricum, rădăcinile sănătoase totdeauna vor lăstări, indiferent cât tot ar încerca unii să le ciopârțească. 

Mihai Ogrinji, sufletul revistei „România Pitorească”, pe crenelurile cetăţii de la Soroca, căutând calendarul reîntregirii noastre, în uriaşa sa dorinţă de a lua Basarabia Acasă

Ei bine, aveți în mână România Pitorească cu numărul 500 (numărătoarea a început cu ianuarie 1972). Este o izbândă nu numai pentru noi, cei care am rămas pe baricade, cum se spune, ci și pentru presa de turism românească, în general. Am putea spune, amintindu-ne de George Bacovia - cine o mai fi și ăsta, se vor fi întrebând unii, dacă ținem seamă de „trend”-ul pe care îl au cititul și cultura pe plaiurile noastre foste mioritice - că ne-am „realizat toate profețiile”. Nu, nu suntem fericiți. Dar asta este altă poveste.

Vorba cântecului, Sfârșitul nu-i aici... Peste exact doi ani, revista va împlini cinci decenii. 50 de ani. Ceva unic, nu numai la noi. Nu e ușor. Și totuși, dacă ați ști ce frumoasă este România Pitorească...

 

Mihai OGRINJI