Satul care-și primenește fața și-și păstrează spiritul

  Movila lui Casso, o relicvă inedită 

Cu mulți ani în urmă, când am mers cu viitorul soț să îl prezint părinților, i-am zis: hai să îți arăt Movila. Satul în care am apărut pe lume și am copilărit are ceva ce nu întâlnești în alte părți: o culme ridicată artificial chiar în mijlocul localității. Se trage demult, din secolul XIX, de la boierul locului, Nicolae Casso, supranumit filosoful de la Chișcăreni. Da, anume despre acest sat pitoresc din raionul Sângerei sunt următoarele rânduri, unde s-a născut și Universul meu, prin prisma căruia voi încerca să-mi prezint baștina. 

Pentru mine își are începutul pe drumul de după poarta casei părintești. Acesta leagă satul nostru, Chișcăreni cu satul vecin ucrainean Slobozia-Chișcăreni, despărțite doar printr-o hudiță. O bună porțiune a drumului șerpuiește pe malul iazului ce se așternea în față, unde noi, copiii din mahala, ieșeam la joacă. Uneori plină cu apă, alteori – secătuită, albia acestuia părea o covată flancată de dealurile de vizavi, pe care se ridicau casele oamenilor. De aici se vedea ca în palmă dintr-o parte podul și din alta puntea – conexiunile dintre mahalalele satului: Sângerei și Centru, iar mai departe – Susul, Carsonul. Din ultimul migrase o parte din locuitori în mahalaua noastră, Sângerei, în urma alunecărilor de teren care afectaseră republica în anii ‘70. În pofida faptului că acea parte a satului aproape că era concrescută cu pădurea, arborii nu au fost în stare să frâneze calamitatea naturală.  

...Podul era hotarul până unde ni se permitea să mergem la joacă. Să îl traversăm și să ne ducem mai departe în sat părinții nu ne permiteau. Așa a fost până la șapte ani, când ceea ce urma după barajul de pe iaz mi se părea acea lume mare, plină de mistere și descoperiri, accesul jinduit la care avea să mi-l deschidă școala, aflată în centrul satului. 

Școala a fost, evident, trambulina pentru saltul și cucerirea tuturor galacticilor mele. Iar lângă școală se înălța colina, căreia așa și îi ziceam: Movila școlii. Aidoma cercurilor provocate de o pietricică aruncată în apă, movila radia primăvara în jur mireasmă de liliac, pe care o acoperea, de când mă țin minte. Era interzis să ne jucăm pe movilă; ne ridicam în vârf rar de tot, doar împreună cu învățătorii, la vreo lecție, în scopuri cognitive. Eram mică, mi se părea foarte înaltă, credeam că nu se permite asaltul ei din considerente de securitate, comportând pericole de accidentare. Acum, înțeleg că era o formă camuflată de conservare a acestei relicve – propaganda proletară nu permitea de a enunța deschis păstrarea patrimoniului moștenit de la un boier, chiar dacă acesta fusese un cărturar, un iluminist, un filantrop și un nobil generos cu lumea din sat. 

În schimb, în zonă abundau denumirile legate de Serghei Lazo, erou al războiului civil din URSS, datorită moșiei pe care o avuseră părinții lui în acel ținut. Se numește Lăzoaia. În Lazo a fost redenumit satul nostru, Chișcăreni, care pentru un timp (până în 1956) a fost centru raional. Apoi, când ștafeta acestui statut înalt la nivel local a fost preluată de Sângerei, și acesta a fost rebotezat sub o formă schimonosită – Lazovsc. Ambele localități, ca și multe altele din republică, și-au redobândit denumirile istorice odată cu independența țării. 

Centru raional – moștenire benefică 

Partea bună e că satul nostru moștenise infrastructura cuvenită unui centru raional. Deși pierduse acest statut, multe instituții din sat continuau să fie numite de localnici pe vechi, trezindu-mi și mie mirarea, de ce magazinul principal era numit raimag (raionnâi magazin), dar nu selimag (selischii magazin, cum scria pe frontispiciu). De altfel, o stradă întreagă din centrul satului era ocupată de magazine, cu cele mai diverse specialități. Nu au fost obijduiți nici sătenii ce locuiau mai la periferii, magazine „cu de toate”, fiind împrăștiate prin mahalale. Chiar și cafenele: Veteroc, Ceainaia, ultima se afla, de fapt, în centrul satului. Tot pe strada principală erau amplasate oficiul poștal, cele două spitale (unul de boli pulmonare), maternitatea, mai într-o parte – farmacia. Iar mai spre capătul străzii – Dom bîta, cu atelier mare de confecționare a hainelor. Această denumire nu a putut fi adaptată pertinent în limba română, descoperind-o recent, cu stupoare, pe frontispiciul omoloagei din centrul Chișinăului (vizavi de Piața centrală). În context, tot prin exemplul ultimei, este demonstrată vitalitatea serviciilor de reparație a hainelor, încălțămintei, genților, umbrelelor, bijuteriilor și mai multor mărunțișuri. Suprasolicitate până în prezent, în pofida costurilor exagerate, care le depășesc uneori pe cele ale obiectelor noi.

Pe acest Broadway al Chișcăreniului nu putea lipsi școala. Eu am apucat-o când pierduse poziția principală: în 1969, pe culmea dealului, alături de movilă, a fost dată în exploatare o nouă școală, cu trei etaje, de mai mare frumusețea. Construită după un proiect tipic în republică, școala medie nu putea face față efectelor exploziei demografice din acea perioadă, din care cauză copiii din sat făceau primele trei clase în școala veche. Nu știu în ce an a fost edificată aceasta, dar avea două etaje, multe săli de clasă, ospătărie. Școala primară, ca și grădinițele, creșele, dar și alte instituții din sat, se încălzea cu sobe. Era ceva magic în foșnetele focului care acompaniau lecțiile și prelegerile învățătorilor. Sistem termic centralizat – o noutate pe atunci – fusese construit pentru școala nouă, acesta deservind și școala rusă, amplasată în vecinătate.

În Școala rusă învățau copiii din satul ucrainean Slobozia-Chișcăreni și cei ai specialiștilor alolingvi, veniți din diverse colțuri ale Uniunii Sovietice. Instituția deținea în folosință, de rând cu edificiul principal, câteva clădiri auxiliare vechi, dar trainice, din cărămidă roșie – unicele rămășițe din gospodăria bogată a boierului Casso sau Cașu, cum am auzit că îl numeau bătrânii. Conacul acestuia, care fusese odată cel mai frumos în Basarabia, din păcate, nu s-a păstrat. 

În căutarea Atlantidei – Grădina boierească

Acea zonă era numită de săteni Grădina boierească. Mama prefera să o pomenească des, cu acele note de admirație în voce, pe care le trezește ceva nemaipomenit de frumos și irecuperabil pierdut. Alimentată și de amintirile unei vecine în vârstă, imaginația mea de copil contura o grădină de poveste. Decepția avea să-mi fie mare, pentru că în afară de movilă (și aceasta „înghesuită” printre alte edificii și gospodării – să o „radă” de pe fața satului era imposibil, dar măcar așa să fie marginalizată) alte urme ale grădinii nu s-au mai păstrat. Toată moștenirea boierului Casso fusese jertfită în numele progresului, pe acele locuri fiind construite școli și alte obiecte de necesitate stringentă pentru sat. Destul de prozaice, accentele prevalând pe funcționalitate și mai puțin pe aspectul estetic. Eram curioasă să aflu hotarele vechii grădini, dar așa și nu le-am identificat niciodată. 

Se vorbea că acel conac se afla pe locul Punctului de vinificație (de fapt, de colectare și mustuire a strugurilor), învecinat dintr-o parte cu movila și din alta – cu parcul din sat. „Explorând” această mahala, îmi permit o mică abatere pentru a nu trece cu vederea alte exponente ale industrializării, intercalate în canavaua satului. Una dintre ele era moara de făină și ulei, amplasată mai la vale de parc, spre unul dintre iazuri, și care deservea și satele din împrejurimi. În context, la periferiile satului mai fuseseră construite câteva întreprinderi similare – de achiziții de la populație a fructelor și de stocare a acestora, de presare a sucurilor... Sau poate conacul s-o fi aflat un pic mai la vale de movilă, în parcul din inima satului? Apropo, încă un prilej de mândrie – puține sate se pot lăuda cu grădini publice, cu diverse specii de arbori (plantați sub egida învățătorilor noștri încă înainte de a mă naște), cu un teren de dans, construit în anii ‘80, aidoma celor pe care le văzusem ulterior în stațiuni turistice unionale, în Crimeea. Satul, însă, cu încăpățânare, nu a dorit să renunțe la vechea sa bijuterie. Câțiva ani în urmă, „Grădina boierească” a renăscut, oferindu-i logic denumirea parcului vechi, după ce acesta a fost renovat și transformat într-un colțișor de rai. 

Hrana cea spirituală 

În general, satul nostru se putea mândri cu obiecte sociale moderne. Mai jos de școala medie era amenajat un stadion de mai mare frumusețea. Tradițiile sportive prin care azi e vestit Chișcăreni se trag, probabil, de acolo. Se mai folosea vara pentru spectacole în aer liber – valorificarea stadioanelor pentru concerte se practică în toată lumea. 

Evident, pentru activitățile culturale servea Casa de cultură, destinată preponderent demonstrării filmelor. În club își avea sediu și biblioteca sătească. Se considera pentru maturi, pentru că satul mai avea o bibliotecă, pentru copii, dar care nu-i ceda în privința colecției. Anume în ultima, de la 6 ani și până la plecarea din sat, am găsit orice carte îmi trebuia. Și a rămas să fie refugiul meu de suflet, prima facultate până la cea adevărată de la Chișinău, în sensul atribuit acestor lăcașe de către marele scriitor Ray Bradbury care afirma că a absolvit biblioteci, nu universități. 

Vizavi de club și cam la mijloc distanță dintre școli, activa Casa pionierilor care mustea de cercuri cu cele mai diferite profiluri. Aici s-a pus temelia tradițiilor culturale în satul nostru, unde până în prezent funcționează o Casă de creație pentru copii care a educat și furnizat multe talente republicii.

Și mai era ceva unic la noi în sat – Biserica funcțională. Cu enoriași și din satele vecine, unde mai puțin le-a mers, lăcașurile de cult au fost închise. (Astfel, mai în toată duminica ne trezeam cu rude în musafirie, până la așteptarea autobuzului). Biserica din Chișcăreni a scăpat ca prin urechile acului de efectele politicii acelor timpuri, probabil, tot datorită statutului de centru raional al localității. Cu atât mai mult, cu cât amplasarea istorică a bisericii a făcut să fie învecinată, din diverse părți, cu multe edificii ale „vieții noi”, printre care școala primară, spitalul, clubul, Casa pionierilor. Ca și în cazul Movilei, noile obiecte trebuiau, la fel, să adumbrească locașul sfânt, „împingându-l” din zona principală a satului. Dar, între ele nu au existat niciodată divergențe și Biserica își vedea de treburi, rezistând străduințelor sistemului de a o izola. Doar de Paști, patrulele de activiști mai „vânau” în flagrant la sfințit elevi și intelectuali, dar nu se mergea mai departe decât de probozeli ușoare. 

În rând cu lumea civilizată 

Funcționa în sat și o frizerie. Modestă, dar a satului. Și o baie publică care merită o descriere aparte. Nu pentru că ar fi fost deosebită, dimpotrivă – era micuță, neîncăpătoare, dotată ascetic. Și avea program doar vinerea și sâmbăta (separat pentru femei și bărbați). Era un ritual mersul la baia sătească. Nu în sensul modern de asociere a complexelor spa cu distracții și ospățuri. Gospodinele luau cu ele ligheane cu rufe, improvizând spălătorii pe băncile de afară, pentru a nu pierde timpul prețios cât își așteptau rândul. Iar cineva din tinerele școlite în oraș introduse moda la proceduri de curățare a pielii. 

Beneficiile civilizației năvăleau în sat, aduse de absolvenții instituțiilor de învățământ superior, norocoși că au „rupt” repartizarea la Chișcăreni. Pentru multiplele privilegii, în special oportunitatea de cazare în cele două cămine cu două etaje din sat, unul dintre care se numea hotel (gostinița) – din nou, nu toate satele se puteau lăuda cu astfel de infrastructură. Ele motivau enorm tinerii specialiști să aleagă satul nostru pentru activitatea de muncă. Până își construiau casa proprie, ei aveau „ungherul” lor, care nu rezista comparației cu disconfortului moral, propriu unei chirii împreună cu stăpânii – case libere în sat, pe vremea ceea, era ceva ieșit din comun. 

Atunci, credeam că toate satele sunt așa de bine înzestrate. Mai târziu, datorită meseriei de jurnalist, mergând prin localitățile rurale, întâlneam cel mai des doar „setul” obligatoriu de care dispunea, evident, și satul nostru – clădirile administrației locale, ale cârmuirii colhozului/sovhozului, școală, magazin, club (ultimul – nu totdeauna). În comparație cu care, la Chișcăreni era un adevărat rai. 

Betonka, drumul în lumea mare  

Și doar un lucru era nefavorabil, de fapt, o mare lipsă pentru satul nostru – așezarea relativ departe de un drum național care înseamnă un mare atu pentru orice localitate. Cel mai apropiat punct de intersecție cu șoseaua Chișinău-Orhei-Bălți era la circa 20 km. 

Și uite, că ne zâmbi norocul ca drumul militar (M5), construit în anii ‘80, să treacă pe lângă Chișcăreni. Evident, totdeauna a fost (și este) exploatat ca traseu civil, botezat Betonka pentru structura sa din plăci compactoare. Câtă bucurie ne-a trezit acel șantier din apropierea Chișcăreniului care a înviorat mersul alene, la prima vedere, al vieții din sat! Un timp, muncitorii de la drum au fost cazați în unul din cele două cămine, fapt ce s-a soldat cu multe nunți în sat. 

Betonka nu traversează nicio localitate, fiind de centură și pentru Chișcăreni. În punctul unde intersectează șoseaua ce duce spre Bălți, trece pe deasupra, sub formă de pod. Iar nodul care le unește a fost proiectat sub formă de vioară, din cer oferind o priveliște spectaculoasă. 

De fapt, când mergi pe acest drum în preajma Chișcărenilor, ai impresia că dai din pod în pod – ele sunt inevitabile din cauza multiplelor iazuri din aceste locuri. Cel mai mare, botezat Platina, a fost principalul din gospodăria piscicolă (râbhozul) din localitate. Cei ce au proiectat cândva acest lac, au avut inspirația să îi dea un șarm aparte, lăsând o insulă la mijloc – un alt miraj râvnit de mine și locuitorii din sat care nu puteau înota, bărcile fiind atunci un lux. Cu timpul, insula și-a pierdut tot farmecul, unindu-se cu malul după înnămolirea unei bune părți a lacului, dar mai ales pentru că a fost „rasă” de copaci în anii ‘90. Mulți arbori au fost atunci defrișați pentru foc; e o minune că nu a fost distrusă și pădurea de lângă sat. 

Lacurile sunt cartea de vizită a satului 

Chișcăreni este străbătut de râulețul Ciuluc, a cărui albie, pe unele segmente, se contopește cu lanțul de iazuri care șerpuiesc prin mahalalele satului și în preajmă. Arsenalul acvatic impresionant reprezintă un fel de carte de vizită a localității. Chiar și strada unde se află casa părintească se numea a Lacurilor. Moșia satului este bogată în iazuri, care nu au nimic cu Ciulucul. Așezarea departe de localitate a permis să nu fie poluate, pentru care au devenit, peste ani, locurile preferate de odihnă pentru familia mea, în special pentru fiul care este un mare amator de pescuit. Gestionarii lacurilor, care le-au transformat în mici gospodării piscicole, totdeauna ne primeau amabil... 

Iazurile le identificam după denumirile pământurilor aferente – La Răzlog, La Laba, spre exemplu. De altfel, toate terenurile agricole au un fel de adrese, fiind botezate de localnici La Patron, La Odaia, La Soci, La Turbata, La Novițchi, chiar și La Filat, dar care nu are nimic comun cu odiosul politician. Mie, din copilărie, mi s-au întipărit în memorie denumirile Băhătoaia, Podiș, Ponoare, Rediu. Pentru că am vânturat și eu multă țărână cu sapa în vacanțele de vară, lungi și chinuitoare pentru muncile interminabile în colhoz, care se puneau pe pauză doar iarna când erau scoase la lumină activitățile de suflet ale femeilor – țesutul, brodatul, croșetatul. 

„Fă rai din ceea ce ai!” 

Și azi au rămas în sat meșterițe care se întrec, se împart și transmit secretele îndeletnicirilor populare. Este și un prilej de comunicare, adunându-se ca pe vremuri la șezători și depănând firul amintirilor, în timp ce vrăjesc cu suveica, andrelele, cârligelul sau acul. 

Diversele întruniri, inclusiv în rândul seniorilor, sunt populare până în prezent – în sat activează ansambluri de muzică populară, de dansuri, cercuri dramatice. Bănuiesc că se mai practică și clăcile – vara, la făcut chirpici, sau toamna la curățat păpușoi – acestea erau cele mai frecvente în timpul copilăriei mele. Mă bucuram nespus când părinții îmi permiteau să îi înlocuiesc la vreo clacă. Atâtea glume, voie bună, energie, însuflețire, entuziasm, ardoare inexplicabile nu întâlnisem nicăieri...

Iar dacă maturii nu ne ofereau prilej de clacă, atunci îl găseam singuri. Aveam noi, copiii din mahala, o zăbăjică – când iazul nostru seca și rămânea numai râulețul Ciuluc să curgă, noi „croiam” căi pe de-a dreptul spre malul opus, de care profitau și maturii. Și anume, construiam podețe peste râpa îngustă – așa numeam noi Ciulucul. De fapt, salubrizam șesul, curățindu-l de cutii mari de pastă de tomate sau de alte obiecte aruncate de săteni și care serveau materiale de construcție pentru podurile improvizate. Și nu ne obliga nimeni, o făceam singuri, în special duminicile – unicele zile când beneficiam de odihna meritată, după muncile din timpul săptămânii în grădină, pe acasă, la deal (așa le ziceam lucrărilor din colhoz; bănuiesc că de la acest „la deal”, popular în Moldova, au luat naștere „la Italia” etc.; dar asta e o altă temă). 

Hărnicia a rămas una din trăsăturile caracteristice oamenilor satului nostru, Chișcăreni, care se dezvoltă până în prezent și este atractiv pentru trai, dar și pentru odihnă. Acestea se datorează, nu în ultimul rând, locurilor de muncă, oferite de instituții, întreprinderi, fabrici și gospodării care activează în prezent în sat. O să evit clișeele de a da numele acestora sau ale responsabililor din sat, nici ale personalităților sau oamenilor de succes, chiar și cu merite, nici chiar ale celor care au lăsat urme adânci în viața mea, servindu-mi modele în copilărie și adolescență. Din frica de a nu omite și ofensa astfel pe cineva. Dar și mai mult – de a nu plictisi cititorii. Date istorice, statistice, de identificare etc. despre sat se găsesc în literatura de specialitate. Au fost scrise suficiente articole despre satul nostru, mai mari, mai mici, chiar și o carte. La conținutul lor, sub diverse sosuri și unghiuri, pot adăuga doar sentimentele mele sacre pentru locul, unde am descoperit lumea. Loc, care pentru fiecare devine sfânt, la fel ca și părinții. Aceasta înseamnă patria. În oala căreia am „fiert” și eu, copil fiind. Eforturile satului de a se menține, de a prospera și de a nu repeta soarta localităților care mor în țara noastră, am apucat să le urmăresc de la distanță. Ceea ce nu îmi dă dreptul să sondez această zonă, pentru că aș face-o superficial.

Multe s-au schimbat de atunci, din anii de până la ‘90 și după. Au rămas în istorie vestigiile de infrastructură sovietică, depășite de vreme. Funcția lor fizică și utilitară a expirat, dar și-au făcut treaba educând sătenilor spiritul de gospodari, ambiția sănătoasă de a nu rămâne de lume, de a fi în frunte. Acum, practic, pentru fiecare familie e o normă baia în casă, încălzirea modernă în sezonul rece și alte beneficii elementare. Și cu totul altele sunt cazările, propuse astăzi oaspeților satului. Au luat avânt inițiativele de a transforma casele vechi, autentice, în pensiuni rustice de mai mare dragul, din care nu lipsesc confortul și condițiile decente. Și care încet, dar tenace, își croiesc locul sub soarele concurențial nemilos al industriei turistice. Și care denotă, totodată, grijă și pietate față de valorile veritabile, moștenite de la strămoși. Aceste bijuterii întregesc peisajul minunat al satului, primenit cu gospodării și case mari, arătoase, cu infrastructură modernă. Cu oameni ospitalieri care așteaptă să arate tot ce e mai frumos la Chișcăreni – sufletul acestui sat, energia care pulsează, natura minunată, tradițiile, întruchiparea zicalei „fă rai din ceea ce ai”!    

Autor: Lidia MELNIC

Articol publicat în revista NATURA, nr. 390  

Susține Natura.md: Devino Patron!