Casele noastre cu cerdac şi deportaţii din ele

Ca pe-o floare m-a crescut Şi din umbră de cerdac Eu vă cânt acum cu drag.

Casele noastre cu cerdac şi deportaţii din ele
Casă tradițională din Basarabia. Foto: Alecu Reniță

Prin părţile noastre cerdacul este un atribut al caselor ţărăneşti de odinioară. Poporul îl cântă în creaţiile sale, cum e şi : La Lenuţa sub cerdac/Frumos creşte-un liliac... Să ne amintim că şi casa căminarului Gh. Eminovici din Ipoteşti tot era cu cerdac. Vin dintr-un sat cu multe case cu cerdac. Ele au fost construite prin sec.XIX - începutul sec. XX, stăpânii lor fiind gospodari înstăriţi, numiţi de sovietici mijlocaşi. Aceştia aveau pământ, în medie cam 5 ha, o pereche de cai, boi, unelte agricole etc.

Arăta frumos o asemenea casă. Peste prag urma tinda, apoi cele două uşi (casa mare şi camera cu cuptor, cu horn). Astfel pragul era umbrit şi de poama sălbatică sau de viţa-de-vie. Era locul de odihnă după munca de la deal. Aici se punea ţara la cale cu rudele şi cu vecinii, pe când purtam eu cireşe la urechi şi mă jucam de-a harbujeii în colbul drumului. Îmi plăcea să stau şi în cerdacul vecinilor, la mătuşa Irina sau la nenea Matros (Vasile Şaragov, fost marinar). Tăvălugul nemilos al istoriei a trecut şi peste majoritatea familiilor bogate ca G. Scutaru, A. Saragov, M. Auz, incluşi în lista „culacilor” în 1947. Mai dăinuie cerdacul lui V.Romanciuc, V. Doblus, N. Fraseniuc, V. Campir, I. Scutaru.

Apoi veni vremea verandelor...

În iunie 1941 din case cu cerdac au fost deportate două familii din satul Goleni: F.Auz şi F.Mihailiuc – gospodari de frunte, stimaţi de consăteni. Cei înnăimiţi erau bine răsplătiţi, hrăniţi, salvaţi din sărăcia (lenea) lor şi nu exploataţi; de fapt ei singuri îşi ofereau braţele de muncă. Din cele 10 persoane deportate a revenit numai Maria Auz. Restul au decedat acolo. Primul Auz, în 1938, la o expoziţie agricolă din Donduşeni a fost premiat cu o semănătoare nouă-nouţă. A fost câteva luni primar. Cu două săptămâni până la declanşarea celui de-al doilea război mondial a fost zmuls hoţeşte la ora două din frumoasa lui casă cu familia şi dus ca şi cealaltă familie a lui Mihailiuc. Au fost pedepsiţi de regimul roşu pentru care vină? Din cei patru copii a rămas în viaţă la Hantî Mansiisk (Tiumen) numai Grigore... Toată munca lor a rămas în mâinile sovietului sătesc: şi casa, şi pământul gata semănat, şi caii, şi căruţa, putina cu brânză, stupii, porcii, văcuţa.

În 1949 - al doilea val al deportărilor, aproape toţi cei ridicaţi erau din case cu cerdac: Gh.Labliuc, A.Saragov, Catinca Saragov, Efim Râbac din centrul satului - un ţăran harnic, care de econom ce era umbla într-un bocanc şi un galoş. Avea 12 ha de pământ, iar pereţii de lângă cerdac erau zugrăviţi în verde şi cu cerbi – parcă-i văd. Unica lor fiică Vera cu ginerele S.Gutium au fost găsiţi
la sesiunea de vară la Institutul Bălţi şi tot duşi într-un vagon în Habarovsk. 

Pe vremea românilor, până la 1940, prin părţile noastre apărea vestitul hoţ de drumul mare Polişciuc. Într-o vară venise la Mihail Auz, tatăl lui F.Auz, şi-l găsi săpând tizic. I-a cerut o sumă de bani, dar văzându-l muncind, l-a lăsat în pace. N-a fost lăsat însă, în 1949, când fu dus la urşii cei albi ca „duşman al poporului”. În casa lui ulterior era „hozmag”. Când Liuba (soţia) a revenit acasă, nu i s-a restituit casa. Ea cu forţa a intrat în casă şi a ocupat o cămeruţă. 

În 1944 s-a refugiat peste Prut şi directorul şcolii, Constantin Neagu cu soţia Olga (învăţătoarea mea în cl.I-IV) şi feciorul Nicuşor, lăsând casa cu cerdac numai bună pentru oficiul poştal. Au decedat înstrăinaţi în judeţul Argeş. 

P. Saragov avea doi gineri preoţi şi de frica Siberiei se refugiază şi el în acelaşi an 1944. Într-o carte „Ginta latină”, dr. Vlad Bejan din Iaşi scrie că acest consătean al familiei mele a trăit 102 ani (pag.199). Soţia a fost deportată în 1949, iar în casa lor cu cerdac a fost grădiniţa de copii pe vremea sovietică. Iată de ce mă dor casele cu cerdac din Goleni, durerea fiind împărtăşită şi de cei plecaţi de-acasă.

 

Maria Bâlbă, Edineţ

Articol publicat în revista NATURA în numărul 197