Iuliu Maniu, cel mai important politician al României Mari

Pe nedrept foarte puțin cunoscut în stânga Prutului, din pricina raptului rusesc și a rusificării brutale ce i-a urmat, e bine de punctat că Iuliu Maniu a fost cel mai important politician al României Mari și un îndrăgostit de Basarabia. Prezentul articol vine în sprijinul neuitării sale.

Deputat al românilor transilvăneni în Dieta de la Budapesta

Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873, la Șimleul Silvaniei (pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar). Avea să își finali zeze studiile juridice la Pesta și la Viena, ulterior ocupând funcția de președinte al Societății Academice ”Petru Maior” (și asta încă de la o vârstă tânără). A fost avocat al Mitropoliei greco-catolice de la Blaj și profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică din această ”mică Romă” a Transilvaniei. A debutat în politică în cadrul Partidului Național Român și a devenit deputat al românilor transilvăneni în Dieta de la Budapesta, unde s-a bătut ca nimeni altul pentru drepturile lor și pentru dezideratul Unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat.

Ctitor al Marii Uniri

Alături de Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan Cicio-Pop (dar și de alte nume sonore), Iuliu Maniu a participat în mod hotărâtor la pregătirea readucerii Acasă a Transilvaniei. De asemenea, s-a numărat printre organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, care a consfințit Unirea Transilvaniei cu Regatul României. Pe-atunci și Basarabia era Acasă. Din 1919, Maniu a devenit membru de onoare al Academiei Române.

De 3 ori premier. Opozant al lui Carol al II-lea

În urma fuziunii Partidului Național Român cu Partidul Țărănesc (condus de Ion Mihalache) a rezultat Partidul Național-Țărănesc (PNȚ), cel mai important partid românesc din perioada interbelică. Președinția PNȚ a fost asumată în mod firesc de Iuliu Maniu, care avea să fie prim-ministru în trei rânduri, activitatea sa politică fiind una cu adevărat prolifică și mereu în slujba intereselor României Mari. Totodată, fruntașul naționalțărănist i s-a opus public și cu fermitate lui Carol al II-lea, nu doar în timpul instaurării dictaturii regale, ci ori de câte ori acest monarh ticăloșit și-a manifestat pornirile autocratice.

Un semnal de alarmă

În contextul raptului rusesc al Basarabiei și Bucovinei de Nord, Maniu a îndemnat la rezistență militară împotriva URSS, avertizând că părăsirea unor frați români în fața puhoiului rusesc este o greșeală capitală și de neiertat. La finalul războiului a refuzat să plece din țară, rămânând să lupte politic pentru o Românie pe care o considera mai presus ca orice, deși noile autorități comuniste îl voiau lichidat.

Golgota lui Iuliu Maniu

După înscenarea securistă de la Tămădău (14 iulie 1947), Iuliu Maniu avea să fie acuzat de înaltă trădare, deși președintele PNȚ nu s-a aflat în grupul țărăniștilor atrași în capcana pregătită de generalul criminal Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), agent NKVD. Maniu avea să fie arestat de la casa de sănătate a medicului Ion Jovin, de pe Bulevardul Dacia, anchetat cu celeritate și condamnat, în urma unui proces-mascaradă (încheiat în noiembrie ‘47), la închisoare pe viață.

De notat că Iuliu Maniu – respectat și apreciat în Occident, Statele Unite și pretutindeni în lumea civilizată – a refuzat în mod constant și categoric să părăsească țara, chiar dacă i s-au oferit numeroase oportunități sigure și tentante pentru a o face. Și în condițiile în care știa prea bine ce-l aștepta, având în vedere că, înaintea alegerilor din '46, președintele PNȚ și-a prevăzut cu acuratețe dramaticul sfârșit:

”Am refuzat să plec în străinătate, deși aceasta mi s-a propus de către americani, pentru că știu să îmi servesc în mai mare măsură națiunea mea murind în închisoare sau sub gloanțele comuniștilor, decât ținând în străinătate câteva discursuri”. (Declarație preluată din Lucia Hossu-Longin, ”Reeducarea de la Pitești. Cerberii penitenciarelor”, Editura Hyperliteratura, 2020)

Inițial, Iuliu Maniu a fost trimis la penitenciarul Galați, de unde avea să fie transferat la închisoarea din Sighetul Marmației, în 14 august 1951, împreună cu alți fruntași țărăniști – e vorba de ”Lotul Iuliu Maniu” din componența căruia făceau parte Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, Nicolae Carandino și mulți alți național-țărăniști cu greutate. În această temniță de exterminare urmau să fie comasați la grămadă, ca niște vite duse la tăiere, peste 200 de foști demnitari, înalți ierarhi ai Bisericii Unite, membri ai Academiei Române, universitari ș.a.m.d., ca urmare a unor liste întocmite de Securitate și de ”consilierii sovietici” (cu toții ofițeri NKVD-GRU), liste ale morții ce îi conțineau pe toți demnitarii importanți de la 1918 până la mijlocul anilor ‘40.

Comandantul-călău al penitenciarului Sighet era Vasile Ciolpan, milițian cu trei clase primare la care se mai adăugau alte trei luni aferente școlii de partid. Participase la luptele de pe frontul de Est și căzuse prizonier la ruși, de unde s-a întors cu divizia de reeducați ”Horia, Cloșca și Crișan”. În '48 era responsabil cu agitația și propaganda politică în Vișeul de Jos, comuna sa natală. Dovadă că îi sunt apreciate eforturile, Ciolpan ajunge comandantul penitenciarului Sighet la 1 mai 1950, an în care e ridicat în gradul de locotenent-major. E momentul în care milițianul cu trei clase devine tartorul elitei intelectuale și politice a României interbelice, instaurând unul dintre cele mai severe și mai criminale regimuri carcerale din Gulagul românesc, cu scopul zdrobirii și lichidării în chinuri.

O serie de pasaje despre calvarul lui Iuliu Maniu la Sighet ne-au fost lăsate de primul cardinal român din istorie, Iuliu Hossu, vechi prieten al președintelui PNȚ, care odinioară fusese avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj. Îi dau cuvântul înaltului ierarh:

”Pogoneanu, pe vremuri în Ministerul de Externe, fiind paralizat, era dus la baie cu căruciorul; îl auzeam strigând, căci îl batjocoreau ducându-l, încercând să-l răstoarne; marele Iuliu Maniu, fiind slăbit în timpul din urmă, era dus cu targa la baie, poate anume să se îmbolnăvească; în tot cazul, nu din excesivă grijă față de dânsul; fostul ministru Potârcă, cu o zi înainte de moarte, era silit să meargă la baie”.(Iuliu Hossu, ”Credința noastră este viața noastră”, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2003).

Episcopul Hossu – nevoit să taie lemne în penitenciar, sau să facă diverse alte munci – relatează cum le dădea binecuvântarea lui Iuliu Maniu și celorlalți osândiți din celula președintelui PNȚ:

”Așa m-a văzut odată profesorul Iuliu Moldovan, purtând în spate joagărul (poate l-a ascuțit în celulă bunul Vezoc, care se pricepea la așa ceva), și i-a spus, după ieșirea de la Sighet, fratelui meu Vasile de la Cluj, că i se părea că duc crucea în spate. (...) În celula lui Iuliu Maniu erau vreo 6-7 inși; stăteau cu fereastra deschisă, unul stătea îndosit după fereastă, să nu fie văzut de soldatul de pe turela de pe creasta zidului, și așa, trecând pe sub fereastră, șopteam: ‹Episcopul Hossu, președintelui (Iuliu Maniu era președintele PNȚ – n. red.) și soților, binecuvântare›; și așa de mai multe ori”.

Bătrân, grav bolnav, subțiat până la transparență de cazne, umilințe, frig și foame albastră, Iuliu Maniu (80 de ani) a trecut la Domnul după o îndelungată agonie, în noaptea de 5 februarie 1953, într-o celulă de la parterul penitenciarului.

,,Noaptea am auzit căruța poposită în curtea închisorii, uruiala roților, nechezatul cailor, zgomotul ușor frecat al șleaurilor. Apoi toate s-au liniștit. Maniu pleca spre groapa comună și spre gloria eternă. Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele, și când pentru întâia oară a putut să-l vadă cineva cu capul plecat”, își amintea Nicolae Caradino, fostul redactor-șef al ziarului ”Dreptatea”, în volumul ”Nopți albe, zile negre”.

Când Maniu ajunsese în imediata proximitate a morții, administrația închisorii i-a permis lui Carandino să-l vegheze până în ultima clipă. Acesta avea să-i șteargă fruntea cu o batistă, pe care a păstrat-o ca pe o relicvă de cel mai mare preț. După eliberare, i-a dăruit-o lui Ionel Pop, nepot al lui Iuliu Maniu și strănepot al lui Simion
Bărnuțiu, pentru ca apoi să îi fie dăruită lui Ion Rațiu, și el nepot (prin alianță) al lui Iuliu Maniu. Într-un final, batista a ajuns în proprietatea Rațiu Family Foundation, putând fi văzută la sediul centrului înființat la Londra.

Cel mai probabil, trupul neînsuflețit al lui Iuliu Maniu a fost îngropat în Cimitirul Săracilor, pe malul mâlos al Tisei, într-o noapte înghețată și în cel mai adânc secret, locul nefiind însemnat în vreun fel, tocmai pentru ca rămășițele sale umane să nu mai fie găsite. Există și ipoteza mutării ulterioare a osemintelor, însă repetatele căutări coordonate de arheologul Gheorghe Petrov nu au fost până acum încununate de succes.

Autor: Răzvan GHEORGHE

Nota redacției: la evenimentele de comemorare de la Memorialul victimelor comunismului din Sighetul Marmației și la slujba de pomenire a lui Iuliu Maniu de la Bădăcin au participat reprezentanții revistei NATURA, Alecu Reniță și Paraschiva Mămăligă, aducând omagiul Basarabiei românești ilustrului politician și făuritor al reîntregirii României la 1 decembrie 1918.

Susține Natura.md: Devino Patron!