A învăța înseamnă a scăpa de vicii
Școala este viața pe care o trăiește fiecare și după absolvirea ei. Rupt din contextul sistemului educațional, pare neînțeles sensul continuității. Dacă ne gândim la școală ca o perpetuă învățare, ideea de mai sus confirmă că școala este arta de a învăța cât trăiești. Întâile mele amintiri despre școală sunt legate de întâlniri cu scriitorii sau de activitățile în afara orelor. Mai țin minte o excursie cu clasa la Chișinău, pe care am ratat-o, fiindcă am întârziat la autobuz. Nu teoremele grele, nu evaluările, nu proiectele, nu examenele m-au impresionat, firește, recunosc însă că momentele grele de învățare, cearcănele, oboseala până la dureri de cap, insistența profesorilor ca să înțeleg valoarea muncii de a învăța au fost și au rămas convingeri că piscul cunoștințelor se ia cu asalt.
Copil și adolescent fiind, nu am avut mobil să fiu sustrasă de vreo rețea, așa cum dependența de astăzi a copiilor pe rețelele de socializare este o îngrijorare vizibilă și justificată. Deci, amintirile generației mele din anii de adolescență sunt legate de cărți, de interacțiunea între noi, de iubiri pasionale, de întâlniri la o fântână sau pe malul râului, dacă acesta era în preajmă. Răutul, în cazul meu, a fost martorul unor povești de dragoste din adolescența mea. Școala cândva era legată de cărți pe care le citeam printre crăpătura băncilor de lemn, cu plapuma peste cap și cu o lanternă în mână de frica părinților care ne stingeau lampa, iar unora, în mod sigur, le este drag să-și amintească cum ascundeau o carte în geanta cu mâncare ca să o citească în timpul singurei pauze de o oră, vara, la prășit, pe ogoarele patriei noastre. Nu-mi ascut gândul, și mai ales critica, că pe vremea noastră era așa, iar acum este altfel. Schimbările sunt inevitabile, iminente, timpul nu are răbdare, sau e valabilă o mențiune a criticului Eugen Simion despre personajul lui Marin Preda, Moromete, care rămânea conservator la ideile lui, adică conectat la valori, că „Moromete este prea inteligent pentru a nu-și da seama că pământul nu mai reprezintă nimic”. Așadar, mă îndrept spre o problemă actuală din educație – astăzi școala educă caractere, inteligențe prin valori, așa ca altădată? Cartea, lectura și nu mobilul performant din gentuța elevului, este o prioritate pentru tineri? În ce măsură școala, pedagogii găsesc soluții la aceste probleme? Pentru că ele sunt niște probleme.
Au trecut 20-30 de ani de când societatea trăiește un salt vizibil în ceea ce privește facilitarea muncii fizice și intelectuale. Unele statistici menționează că progresul științific în perioada în care suntem nu aduce evoluția pe care ne-o dorim, noi, intelectualii. Dacă ne gândim la apariția noilor tehnologii, atunci rezultatul este vizibil, ele device-urile, au ușurat munca de informare și de cercetare. Cu un click apucăm să facem multe: să găsim rapid o informație, să răsfoim un dicționar fără să știm alfabetul, să găsim un comentariu gata scris de altcineva și să punem doar ghilimele, să descărcăm o carte fără să o așteptăm prea mult la bibliotecă etc. Mă gândesc însă că ce este în exces strică și ceea ce este făcut din interes, din pragmatism, din dorința de evacuare a metodelor vechi și înlocuirea cu tot ce este modern, nu aduce calitate, că munca fără efort și sacrificiu nu aduce strălucire. Elevul de astăzi cu atâtea facilități nu mai vrea să gândească, fără lectură, doar cu pregătirea din comentariile gata făcute, tânărul prezintă comunicări pe care Titu Maiorescu le-ar califica „forme fără fond”.
Când aduc aceste critici școlii, mi le aduc mie, eu fiind exponentul acestei instituții. Ca profesor aș vrea ca discipolii să fie antrenați într-un proces de muncă mai profundă, verbului a învăța, care există în limba română, să-i moștenim și sensul. O descifrare, în acest caz, o face profesorul, istoricul, omul de cultură Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, care spune că „invitiare înseamnă „a scăpa de vicii”, a da viciul la o parte și a scoate la lumină învățătura”. Nu cumva e prea multă permisivitate în rândurile tinerilor, încât verbul a învăța se însușește artificial? Oare mobilul sau informația de pe un dispozitiv se crede că este salvarea? Aceste atracții sau mai degrabă ispite îl îndepărtează pe copil să mai judece, să stea aplecat cu răbdare și cu interes asupra unei cărți, nemaivorbind de faptul că astăzi nu mai găsim tineri în mansardă, dormind doar patru ore pe noapte, cu dioptrii puternice ca personajul lui Mircea Eliade. Evacuarea disciplinelor clasice cum ar fi limba latină, filosofia, literatura universală, logica sub motivul că viața modernă ne cere cunoștințe de antreprenoriat, de economie, de turism, introducerea disciplinelor de dezvoltare personală, sexuală etc. converg spre o instruire superficială. Președintele Academiei Române, într-un discurs „Școala are rosturile sale care vin de demult și care se primenesc mereu” menționa următoarele idei triste, rupte din contextul social: „Ce rost mai are să știe absolvenții teorema lui Pitagora, volumul sferei, scrisul și cititul, Creangă și Eminescu, franceză ori spaniolă, mecanisme simple și vectori, compoziția chimică a materiei, viața plantelor și animalelor, Renașterea și umanismul, marile descoperiri geografice, deosebirea dintre Munții Alpi și Munții Anzi sau dintre limba latină și America Latină? Educația fizică s-ar salva, totuși, dar semnificația maximei latine „minte sănătoasă în corp sănătos” s-ar pierde”.
Timpul cu schimbările lui, într-adevăr, solicită școlii să țină pasul cu viața. Dar, ceea ce primește nou școala, trebuie acceptat cu discernere. Mă gândesc la regimul cazon în gimnaziul din Cernăuți unde a învățat Eminescu. Fire poetică și sensibilă, lui Eminescu nu-i plăcea instruirea severă impusă de programul educațional nemțesc, dar a urcat repede din coada listei în sus, datorită mediei înalte la care s-a ridicat. Iată ce solicită școala – voință, dragoste de carte, moștenire spirituală, și toate acestea se obțin prin lecturi și dorința de a învăța și nu prin ignoranță. Generațiile tinere, douămiiste, firmaci sau IT-iști cum se vede din preocupările lor, mai au nevoie de modele. Nu sunt suficiente modelele din cărți – „poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, clasici cum au fost Eminescu, Alecsandri, Hasdeu, Eliade sau Blaga, contemporani cum sunt Vieru, Dabija sau Matcovschi, profesori cum sunt în fiecare școală, dar cu cât pregătirea lor pedagogică este la înălțimea demnității, cu atât statutul lor este strunit, să nu i se recunoască meritul de intelectual decât în viitor. Elevul de azi are nevoie de un mediu moral, de conectarea la esențe, de dragoste, prietenie și comunicare.
Vom avea toate acestea dacă, susține Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, nu vom „arunca peste bord valorile reale în favoarea unora iluzorii. Iar programele europene, naționale sau locale de educație sunt foarte importante, dar nu de ele ducem lipsă, în primul rând, ci de aplicarea legilor existente, de scoaterea educației din statutul de cenușăreasă, de tratarea cu seriozitate a școlii. Altminteri, vom distruge fără bombe și pandemii, dar pas cu pas, acest popor.”
Autor: Silvia Strătilă
Articol publicat în revista NATURA, nr. 386
Susține Natura.md: Devino Patron!