Școala naturală poate fi înlocuită cu cea digitală?

Școala naturală poate fi înlocuită cu cea digitală?
Sculptorul Pygmalion și creația sa - Galateea. Tablou pictat de Laurent Pécheux

Galateea sculptorului Pygmalion este o tulburătoare poveste despre maestrul care și-a însuflețit opera, muncind la ea cu desăvârșirea și sacrificiul, caracteristice celui care își iubește meseria. Mitul a prins rădăcini și în literatura noastră. Acest exemplu se poate vedea în Meșterul Manole care, în ciuda piedicilor naturii și celor omenești, se înalță pe sine, lăsând ceva frumos și durabil posterității. Răsplata este a noastră, a celor care mai cred că munca ziditoare e cea trecută prin sacrificiu.

Caracterul dramatic al acestor două opere, „Galateea” și „Meșterul Manole” este prea puțin acceptat de tinerii cărora progresul științific le-a creat oportunități ca cel mai mare efort să-l facă printr-un clik de „copy-paste”. Nu sunt o paseistă și nu reneg posibilitățile digitale care îmi ușurează căutarea unei informații. Mă gândesc însă la faptul cum asimilăm și cum trecem prin noi materia acumulată. Ceea ce se obține ușor are întotdeauna și gust bun? Ba chiar apreciez și respect profesorii (prea puțini în contextul literaturii române, pe care unii din predecesorii noștri au scris-o cu propriul lor sânge) care predau literatura română, cuprinși de durerea și neputința unui Don Quijote, aruncat într-o epocă a digitalizării în care creierul și inima reacționează dacă se apasă pe un buton.

Mereu cu ochii ațintită pe un ecran, aflat aproape la îndemâna oricui, devenit indispensabil, dar mai mult ca o dependență, decât ca o necesitate, generația succesoare celei pașoptiste (tineri nobili a căror mândrie cultă s-a reflectat și s-a materializat în atitudinea lor revoluționară!) sau a Generației șaptezeciste „Ochiul al treilea”, avându-l șef de promoție pe poetul, publicistul, prozatorul Nicolae Dabija, redactor-șef al revistei „Literatura și Arta” din 1986 și până în prezent (promoția sa fiind opulentă în prezența adevăratelor talente ale scrisului – Arcadie Suceveanu,
Iulian Filip, Marcela Benea, Vasile Romanciuc, Nina Josu ș.a.) este prea puțin interesată de participare și implicare în perpetuarea literaturii și, în general, a valorilor.

Învățământul la distanță e o formă de a ne proteja sănătatea în condițiile în care un virus ne cere să stăm mai departe unul de altul, din păcate, el ne îndepărtează mai abitir de carte. Spaima, firească uneori, de contaminarea bolii, ne distanțează unul de celălalt, iar în cazul tinerilor, care nu simt sufletul profesorului și nu-i aud vocea, materia nu mai poate fi însușită la fel ca în clasă. Este ca și cum Pygmalion, cel din mit, ar sculpta femeia la computer. Însă, desăvârșind-o cu mâinile sale, turnând peste ea suflare, Galateea a ieșit de pe piedestal să-l îmbrățișeze. Maestrul cu opera se logodesc într-o horă atunci când unul se depășește pe celălalt. Câtă pondere poate avea înțelesul acestui mit când „în mintea elevului, spunea președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, intră toate de-a gata dacă el se uită pe Google”.

Deopotrivă cu elevii, pentru care școala este un demers sanificator, sunt și mulți părinți, care au în ei interiorizate valorile cunoștințelor. Neputincioși (până când?) în fața unui sistem de învățământ inhibitor, părinți și profesori, îngrijorați de (ne)formarea intelectuală a copilului lor, sunt solidari cu același gând al președintelui Academiei Române: „că exagerarea cu dispozitivele acestea digitale la vârste mici are într-adevăr un rol inhibitiv la adresa dezvoltării creierului, pentru că copilul ia totul de-a gata, nu mai are puterea de cercetare proprie și nici de discernământ”.

 

Silvia STRĂTILĂ

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 347