ȘAPTE ANI fără ION SPINEI 

pasărea-i departe –

creanga desfrunzită

se mai clatină.

(Vasile Spinei)

Ion Spinei s-a năsut la 2 iulie, anul 1952, în familia lui Leon și a Iustinei Spinei din Bădiceni, Soroca. A absolvit școala medie din satul de baștină, apoi Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de filologie, Secția ziaristică. A activat în calitate de corespondent la ziarele raionale din Leova, Anenii-Noi, Soroca, la publicația regională „Ziarul nostru”, la Compania „Teleradio-Moldova”, a fost redactor la ziarul „Pentru roadă”, Soroca. De asemenea, mai mulți ani, și-a adus prinosul în cadrul Asociației sindicale raionale Soroca a Federației sindicatelor angajaților din Serviciile Publice – SINDASP.

Un timp a a activat în calitate de membru al Consiliului raional Soroca. În perioada campaniilor electorale din ultimii săi ani de viață a fost coordonator și observator pe mai multe raioane în cadrul Asociației obștești „Promo-LEX”. Fiind membru al Asociației jurnaliștilor sportivi din Moldova, a devenit laureat ai mai multor concursuri profesioniste pentru buna reflectare a tematicii sportive. De mai multe s-a aflat în tranșeele războiului de pe Nistru, de unde a realizat un șir de reportaje, plecând încolo fără a anunța pe cineva din apropiați și chiar colegi de serviciu.

CU IUBIRE DESPRE BUNELUL ION

de nepoata Iulia Babcenco

... Obișnuiam să ne uităm la Eurovision și la toate campionatele importante de fotbal împreună, notam fiecare punct și după ce se afla câștigătorul, vorbeam mult despre asta;

... iarna bunelul îmi curăța câte 3 mere și le dădea prin rozătoare, apoi mâncam, așa, spunea, niciodată nu voi răci;

... mereu mă petrecea la gară când plecam la Chișinău, achita drumul, îmi cumpăra apă și ceva dulciuri, de fiecare dată aștepta până pornea microbuzul; 

... dăruia la fiecare nepoțică de Anul Nou bomboane de la „Bucuria”, apropo, tradiția s-a păstrat în familie și până în ziua de azi;

... se saluta cu toți oamenii, discuta de la egal la egal și cu măturătorul de stradă, și cu cei din conducerea raionului; 

... aproape zilnic frecventa piața agricolă de la Soroca, practic, niciodată nu procura nimic, venea doar să se întâlnească cu cunoscuți din oraș și din mai multe sate, pentru a sfătui și, sunt sigură, pentru a-și încărca bateriile cu energie pozitivă;

... după câte știu, în activitatea sa de ziarist a evitat mereu materialele prea dure, căuta oameni interesanți și activi, realizatori de fapte bune;

... niciodată nu am să uit cum i-am elaborat pagina pe Facebook, căutam colegii lui de clasă, rudele, prietenii, se bucurau ca niște copii împreună cu bunica când priveau pozele; 

... a rămas uimit și entuziasmat când i-am arătat cum poți trimite concomitent la 60 de persoane; 

... mereu încerca să demonstreze cât este de puternic, chiar și atunci când se afla în secția de reanimare încerca să mănânce singur și îi era rușine că era slăbit;

... cea mai mare fericire pentru el era atunci când cele 3 nepoate se adunau lângă sobă, zicând cu mândrie: „Fetele bunelului!”; 

... din mâncăruri iubea biscuiții cu făină de porumb, cartofi prăjiți și borșul roșu;

... ca și tatăl său, Leon Spinei, nu suferea bârfa sau să-i vorbească de rău pe alții;

... fraza bunelului, devenită slogan în familie: „Totul trece, va trece și asta!”;

... bunelul colecționa cactuși, dovleci decorativi, uscați, adora să sădească și să îngrijească florile din grădină;

... când se afla la Bădiceni, la casa părintească, îi plăcea foarte mult să stea la gura sobei și să facă focul cu crenguțe mici, tăifăsuind cu vecinii;

... a făcut foarte mult pentru sat, ajutând primăria și organizațiile obștești să implementeze mai multe proiecte de amenajare, cunoscându-se cu Pavel Ciobanu, președintele Federației de fotbal de pe atunci, a reușit să capete un complex sportiv gonflabil, echipament, mingi pentru echipele de fotbal din sat;

... ura când cineva dintre noi scâncea, plângea, neștiind cum să ne liniștească, începea a striga;

Doar când am mai crescut, mi-am dat seama că în asemenea momente el se pierdea, nu știa cum să procedeze, cum să ne liniștească;

... odată bunica i-a cumpărat bunelului papuci tare frumoși, se lăuda la toți cu ei; 

într-o zi ploioasă, vine acasă desculț – papucii erau de înmormântare, dar bunica nu știa italiana; 

a făcut mult timp haz după asta;

... iubea foarte mult munții Carpați, într-o perioadă, pleca aproape în fiecare vară cu grupuri de tineri, împătimiți și ei de călătorii, fiindu-le tutore; 

avea în România mulți cunoscuți care îl ajutau cu cazarea, cu stabilirea rutelor;

... când bunelul a împlinit 60 de ani, i-am făcut o surpriză deosebită, comandându-i un banner enorm cu poza sa și o felicitare, pe care noaptea târziu, împreună cu prietenii și paznicul de la primărie l-am atârnat pe fațada clădirii;

dimineața, l-am petrecut până la microbuz, iar eu am luat taxiul, apoi am procurat 61 de trandafiri roșii; 

am ajuns înaintea lui la primărie (aici avea biroul); 

l-am întâmpinat împreună cu alți colegi la intrare; 

a rămas extrem de emoționat, nici nu știa ce să spună;

ziua întreagă a primit felicitări de la zeci de oameni;

... a avut două atacuri de cord, o operație complicată la inima, efectuată de cel mai bun chirurg-cardiolog, Valentin Bătrânac, dar niciodată nu ș-a dat pe față panica, totdeauna a fost optimist;

prea multă durerea a ascuns în suflet;

... cu o zi înainte de a se stinge din viață, vorbea cu fratele de la Chișinău, spunându-i că se plimbă prin oraș și că tare-i frumoasă Soroca; 

interlocutorul îi răspunse că exagerează; 

bunelul îi replică: ”E chiar tare frumoasă”; 

probabil, simțea ceva;

... în seara când a plecat dintre noi, povestea bunica, era foarte vesel; 

pentru prima dată, poate, a scos toate albumele cu fotografii, amuzându-se ba de una, ba de alta, a ales una care îi plăcea cel mai mult – el, tânăr, pe o înălțime, iar în vale – panorama Sorocii, Nistrul; a aranjat fotografiile, a făcut ordine în mape; 

și-a scos costumul de sărbătoare din șifonier;

a ajutat-o pe bunica să îmbrace o pereche de ciorapi călduroși, atenționând-o să aibă grijă de picioare;

și a fost o primă seară, de când nu eram la Soroca, să nu mă sune, totdeauna o făcea zilnic;

... a murit, într-o clipită, năruindu-se din picioare la podea, cu zâmbetul pe buze ți ținând în mână o poză cu doi copilași;

... înmormântarea bunelului mi-a demonstrat cât de mult pot suferi bărbații, nici o dată n-am văzut să lăcrimeze sau să plângă atâția bărbați;

... am întâlnit persoane, buni cunoscuți ai bunelului care nici până acum nu le vine să creadă că el nu mai este printre noi, toți apreciindu-l ca Om de omenie, om ca pâinea caldă;

a fost și este iubit de foarte multă lume.

ION CEL MEREU TÂNĂR 

de Vlad Bercu, coleg de universitate

În 2024 se fac 50 de ani când noi, un grup de tineri și tinere, absolveam secția jurnalistică (așa se numea pe atunci facultatea de astăzi) a Universității de Stat. O jumătate de secol.

Era în 1974. Eram mai maturi. Tinerii și tinerele care pășeau în 1969 pragul universității. 

O jumătate de secol. O clipă pentru omenire și o veșnicie pentru noi. Eram la început 25. Majoritatea veniți de la sate. Ion Spinei din Bădiceni, raionul Soroca, Costea Pârțac din Bălănești, raionul Nisporeni, Sașa Costiuc de la Râșcani, Cigă Grosu din Drochia. Ion Axenti, Vlad Bercu, Adela Nistreanu (Mateevici), la fel din nordul Moldovei. Silvia Hodorogea, Iulia Pierciun din centru. 

Eram 25. Unul din cei 25 era Ion Spinei. 

Un băiat ca mulți din noi. Veniți în capitală cu ambiția de a deveni ziariști. De aș face un nume în această profesie pe noi abia de intuiam cum este. Deși nedeclarat, dar gândul de a deveni „cronicarul zilelor noastre”. Sociabil, vesel. Săritor la nevoie. Avea în el un fel de mândrie nedisimulată, cum poate s-o aibă un fecior de țăran de prin părțile Sorocii. Ne-am împrietenit, deși trecuse abia câteva zile de când făcusem cunoștință.

50 de ani. Iar de la examenele de intrare la studii 55. O groază de timp, care a șters multe din amintirile din acele timpuri. Le-a măcinat ca pe un bob de grâu fără a lăsa urme.

Răsfoiesc puținele poze care s-au mai păstrat de atunci. Noi pe pragul universității. Un mic grup ce locuiam în căminele universității. Băieții, niște flăcăi chipeși, ca niște haiduci în haine militare. Erau obligatorii cursurile de militările. Un grup de urători. O poză în doi, eu și Ion. O altă poză. Sandu Costiuc, Costică Pârțac, Mihai Socican. Un grup mai mare, peste douăzeci de ani. La aniversarea a 20 de ani de la absolvire.

Câteva fotografii. Unele îngălbenite de timp. Și pe marea majoritate a acestora Ion. Era unul din „stâlpii” echipei. Sufletul ei. Deși era un tip ambițios și ținea la părerea lui.

Pozele cu noi pe rol de urători. În costume populare. Ie, pe când Moldova încă nu avea Sărbătoarea iei. Căciuli țărănești. Niște haiduci. Niște tineri veniți din diferite localități ale Moldovei. Aduceam în capitală tradițiilor de la sat. Lui Ion i-am încredințat misiunea de casier. Profesori de-ai noștri, scriitori, jurnaliști, cărora le treceam pragul cu Plugușorul, ne dădeau ruble.

De ce Ion Spinei aduna banii? Nu știu. Poate de aceea că insufla mai multă încredere. 

Sau poate era mai serios decât noi.

„Iar Timofei Antipovici

s-o facă pe dracul în patru,

dar să-și apere doctoratul.

Căci Moldova cât e de mare, Din hotare în hotare

De oameni deștepți nevoie are”. 

Era refrenul urăturii pentru profesorul nostru „faimosului” Timofei Crăciun, despre care circulau tot soiul de întâmplări hazlii, transmise din generație în generație, care ne preda pedagogia, lui aparține „cugetarea”: „Pedagogia sovietică este cea mai sovietică din toată lumea”.

La casele altora „inventam” altceva, dar numaidecât ”Moldova cât e de mare, din hotare în hotare de oameni deștepți nevoie are”. 

Prin prezența sa, Ion susținea elanul nostru tineresc și, de ce nu, patriotic, căci chiar dacă eram la început de cale, vroiam ca Moldova să aibă parte de oameni deștepți. Trei ani am deschis uși și inimi cu colindatul, până ne-au luat locul cei mai tineri ca noi. Mai tineri? Aveam puțin peste 20 de ani. 

Amintiri, amintiri... Se transformau în adevărate aventuri acelea una-două zile cât mergem pe la casele profesorilor noștri sau a scriitorilor. Urătură prin telefon la Moscova pentru Ion Druță. A unui grup venit din România, cu care ne-am prins în horă, de am uitat de toate, încât am fost rugați să părăsim localul. Am bănuit atunci că o fi unul de la KGB, altfel cum puteam explica insistența lui. O fi crezut că suntem un pericol pentru securitate. Urătura de la casa lui Vasile Vasilache, de la care începeam drumul ce se încheia spre dimineață, iar uneori chiar a doua zi.. 

Zburdam. Niște tineri în care mustea energia. 

Clipe de neuitat la colhoz, „pe dealul mare”. Luna de muncă „udarnică”- de șoc în colhoz. Timpuri de pus într-o carte a grotescului. Pe cât de harnici, pe atât de zvăpăiați. La Codreanca, Strășeni, după ce noi, băieții, am anunțat un fel de grevă, fetele ne-au „turnat” la decanat, astfel că într-o bună zi ne-am pomenit cu înalți oaspeți de la universitate. Discordia nu a ținut mult, ne-am împăcat. Pe când eram la „muncile câmpului” la Delacău, raionul Anenii Noi, ne-au „convocat” pe noi, băieții, la o adunare comsomolistă pentru că, vezi, am fost la hramul satului. Asta a fost acuzația, care a fost motiv de multe glume. Ion a fost cu noi. A fost împreună cu noi. Într-un glas cu noi.

Cât de bun a fost la învățătură? Cum eu nu excelam, îmi vine greu să spun. Când însă am fost restanțier, Ion a fost printre primii care m-a încurajat. Mi-a zis: „Nu-ți fă griji, o să reușești”. Și am reușit.

M-a invitat la Bădiceni. Am fost în satul lui Ion. O zi cu rudele sale, cu oamenii satului. Și chiar dacă detaliile îmi scapă, știu că a fost o zi minunată, pe care am încheiat-o la dansuri, la clubul din sat.

Pozele n-au glas. Pozele însă readuc în memorie timpurile trăite. Anul 1997, o poză de grup. Ne-am întâlnit la 20 de la absolvirea universității. Ne maturizasem un pic. Ion e cu mustață. Poate pentru a arăta mai solid. Colegii noștri. Majoritatea la cravată. Ion Spinei, Gheorghe Grosu, Ion Axenti, Constantin Pârțac, Alexandru Costiuc, Vlad Bercu. Și fetele, majoritatea dintre care cu copii acasă, Cecilia, Adela, Nina, Larisa. Nu mai eram tinerii zbânțuiți de la țară, care în 1969 veneau în capitală să învețe carte.

A fost ultima întâlnire. Convenisem să ne mai vedem. Dar n-a fost să fie. Jurnaliștii sunt oameni orgolioși, care uneori se complac în „găoacea” lor, în echipa care se află. E foarte greu să rupi acest cerc vicios în care ești prins. 

Recitesc cele scrise. E prea puțin. E prea puțin despre un om cu care am împărțit cele bune și cele rele timp de cinci ani. Cu care am fost alături cinci ani. 

Privesc fotografiile. Cât de tineri eram. Ion Spinei rămâne mereu tânăr în amintirile mele.  

Articol publicat în revista NATURA, nr. 382

Susține Natura.md: Devino Patron!