Curăţitul fântânii

Anume aşa se spunea în Hiripeuca – curăţitul fântânii.

Curăţitul fântânii
Aşa arăta fântâna din mahalaua Hiripeuca a Cotiujenilor Mari, în primăvara anului 1954

După câte ţin eu minte, acest lucru se făcea doar la un interval de 3-4 ani. De obicei, pe la Rusalii sau Duminica Mare, perioadă când măhălenii noștri – în absoluta lor majoritate colhoznici – abia de terminau să se isprăvească cu prășitul hectarelor de porumb, floarea soarelui, sfeclă, soia etc. Anume pe atunci, de pe undeva/cineva venea cu ideea: dar, Doamne, fântâna asta iară trebuie curăţită! Și, preţ de câteva zile, mahalaua își spunea verdictul: sâmbăta viitoare curăţim fântâna.

Nu știu cum o fi fost pe alte timpuri, mai devremi, dar prin anii copilăriei mele, când lumea prinse a mai uita de urgiile războiului și ale foametei , în mahalaua noastră era destulă lume – și bătrâni,
și gospodari așezaţi, și fete și flăcăi, și copii zburdalnici și fără griji.

... În sâmbăta propusă, de bună dimineaţă în jurul fântânii se adunau cam toţi bărbaţii din mahala. Principalele instrumente erau lanţul fântânii, alături de care se prindea o funie groasă și foarte lungă – ambele verificate cu multă grijă. Un capăt al funiei se lega de vălătuc, alături de lanţ, apoi și funia, și lanţul cu căldarea, ambele legate la capete de un par scurt și trainic, pe care mai apoi se așeza unul dintre bărbaţi, erau lăsate spre fundul fântânii, până la oglinda apei. După care, legat de o altă funie, era coborât și un vas mare de lemn – de obicei, o putină de vreo 5-6 căldări cu apă. Desigur, personajul principal în această piesă rustică, ce dura cam o jumătate de zi, era cel de cobora în fântână (numai până la pânza apei sunt vreo 15-16 metri), fiind cel mai ager și mai voinic; el își punea pe spate un suman sau o pufoaică veche, pe cap – o glugă, și, făcându-și semnul crucii, se așeza, după cum am spus, pe păruleţul cu pricina și coborât spre fundul fântânii, unde prindea a umplea vasul cu apă, care mai apoi era tras, de celălat capăt al funiei, până la colac și, prins de câţiva bărbaţi, răstunat lângă uluc. Vasul era scos cu ajutorul acelei funii lungi, date pe după colac și celălat capăt al căreia, legat de două capete de leaţuri, era tras, înainte și înapoi, de alţi patru bărbaţi.

(Desigur, cu excepţia celui din fântână, rând pe rând se schimbau toţi cei de lucrau la curăţitul fântânii. De acest capăt al funiei ne agăţam deseori și noi, copiii, lipăind bucuroși prin mâlul acelui pârău ce se tot lungea văzând cu ochii la vale, pe o distanţă de vreo jumătate de kilometru, până hăt la fântâna lui Mina Caraman).

Munca dura, după cum am spus deja, cam o jumătate de zi, deoarece fântâna are trei izvoare foarte puternice și, deși toţi lucrau în mare grabă, nivelul apei scădea cu greu; până în cele din urmă se ajungea la fund, fiind evacuate ultimele căldări cu apă în două cu mâl. După care cel din fântână era scos afară cu mare grijă, fiind ajutat să-și lepede straiele pline de apă și noroi și, până să-și pună alte haine, imediat servit cu un pahar zdravăn de ţuică.

 

Igor BUJOR

Articol publicat în revista NATURA în numărul 342