Risipeni

Din cauza alunecărilor de teren și a faptului că pământurile de pe Podiș erau proprietate mănăstirească, oamenii și-au mutat vatra satului în cotul din preajmă a văii, un loc denumit Redi, dar și acolo i-au găsit necazurile. Următoarea vatră a fost aleasă la vreun kilometru mai la nord, pe costișa unde actualmente se află pădurea și Izvorul Manciului, de pe aceeași vale. Surpăturile îi urmăreau ca o piază rea și oamenii s-au mutat în capul văii, unde se află în prezent mahalaua satului Risipeni, denumită Cotul din Sus. Atunci au și fost împădurite, pentru a opri alunecările de teren, pământurile care despart satele Risipeni și Izvoare. Cu timpul, noua vatră s-a dovedit a fi prea mică pentru populația care creștea numeric și oamenii au prins a-și construi case pe deal, satul întinzându-se în prezent până la iazul de la Capul Dealului.

Prima atestare documentară cunoscută la anul de grație 2020 a satului RISIPENI e din timpul domniei lui Ieremia Movilă, fiind confirmată și de lucrarea Fundației Draghiștea „Localitățile din Republica Moldova” (vol.11, pag. 233): În „Catalogul documentelor moldovenești”, (vol. I, București, 1957) aflăm o primă informație scrisă, precum că Toader din Risipeni îi vinde la 25 iunie 1598 partea sa de moșie din alt sat, Dănești, ținutul Iași, fostului mitropolit Nicanor. 

Deși alte surse indică drept primă atestare documentară a localității și anul 1580, evident că satul exista mult mai devreme. Pe parcursul a mai multor secole, din cauza frecventelor alunecări de teren, vatra satului s-a schimbat de câteva ori, de unde și etimologia toponimului Risipeni. Prin secolele V - IX această așezare umană își avea loc pe coasta Podișului, căci prin anii 1960-1961, atunci când se construia digul pentru iazul de la Capul Dealului, grederele au scos la iveală mai multe morminte, iar în afară de oase au fost descoperite câteva ulcioare, multe și diverse cioburi de ceramică, dar și de sticlă venețiană cu picățele albastre. A fost găsit chiar și un fragment al unei lame zimțate de cuțit de cremene, toate fiind păstrate vreo zece ani într-un dulăpaș din
coridorul școlii medii din Risipeni, ideea aparținând fostului profesor de istorie Nicolae I. Sandu (07.11.1937  – 26.11.2018).

Documentele de arhivă mai mărturisesc și faptul că neguțătorul Măzărache, socrul lui Dumitru Râșcanu din Chișinău, a cumpărat în anul 1700 de la răzeșii din Risipeni o parte din moșia lor cu 160 de galbeni, tot el pricopsindu-se cu pământ de la ei și în anii 1701-1703. 

Mihail Sandu, ostaș în armata română (bunicul Maiei Sandu). 1935

Administrația militară a Rusiei, în 1772-1773, organizează în Principatul Moldovei un recensământ și constată că în Risipenii din ocolul Turei sunt 34 capi de familie, inclusiv patru mazili, 22 călărași domnești, trei ruptași și doi scutelnici. Din aceleași arhive se mai cunoaște că în 1797, la 25 mai, Pavel Marcinschi este hirotonisit preot pentru satul Risipeni, deci biserica deja exista și avea hramul Sfântului Arhanghel Mihail. În 1883 este sfințită o nouă biserică, ridicată cu sprijinul boierului Dumitru Bantâș, dar în deceniul VII al secolului XX este distrusă de sovietici.

La un alt recensământ, din 1859, satul număra 59 de case cu 288 de oameni, inclusiv bărbați – 145 și femei – 143, iar în 1875 satul avea 75 de case cu 191 de bărbați și 176 de femei. Încă de la începutul secolului XIX (1804) familia boierului Bantâș stăpânește moșii pe pământurile satelor Risipeni, Izvoare, Bocșa, Lucăceni, Alexăndreni, Căzăceni, Miliș (din ultimele trei n-au rămas decât toponimele, n. a.) și la anul 1892 el avea deja în posesie 3204 desetine. În 1899 unul dintre fiii lui Dumitru Bantâș (care se trage din același neam cu Ana Bantâș, mama domnitorului Moldovei Dimitrie Cantemir, n. a.) își vinde o bună parte din moșie cneazului Dmitri Nicolaevici Sveatopolk-Mirskii (1874-1950), fiul atamanului căzăcimii de pe Don. După lovitura de stat a bolșevicilor (25 octombrie 1917) cneazul preferă să rămână în România. Își păstrează conacul din satul Izvoare, stabilindu-se însă cu traiul în or. Sibiu, unde și este înmormântat. Iar la reforma agrară din 1920 îi sunt lăsate în posesie doar o sută de desetine, conform legii, restul pământurilor fiind împărțite țăranilor. Cneazul a fost deputat în Duma de stat a Rusiei din partea Basarabiei, iar în 1910 a publicat chiar și un volum de poezii.

În volumul lui Zamfir Arbore Dicționarul geografic al Basarabiei este specificat că la 1904 Risipenii aveau 87 de case cu 982 de suflete care posedau doar 675 desetine de pământ arabil. Preotul Leon Musteață editează în 1932 cartea Geografia, toponimica, istoricul, starea culturală și religioasă, administrația și economia satelor din plasa Fălești, județul Bălți. Unele din observațiile și concluziile sale merită a fi menționate: Starea materială și economică a locuitorilor s-a înviorat și a sporit foarte mult odată cu construcția căii ferate Ungheni – Bălți, în 1916 – 1921, care taie de-a lungul plasa Fălești de la Ungheni până la gara Catranâc. Din punct de vedere al moralității, preotul spune despre moldovenii din plasa Fălești că până la Primul Război Mondial a fost la un nivel înalt; cazuri de cădere morală erau rare, viața în concubinaj aproape nu exista, și dacă era, apoi cei în cauză trăiau izolați (...), lumea comunica cu ei foarte rar și numai în particular, nici la o adunare sau la o masă nu sta nimeni cu ei (...). Furturi, înjurături au fost rare, pentru că se pedepseau aspru și fără milă. Beția, acest viciu al poporului nostru, însă, înflorea înainte ca și acum. Dar multe alte păcate au intrat în masele poporului după războiul mondial, mai cu seamă înjurăturile și concubinajul. El mai precizează că locuitorii plasei Fălești sunt adânc credincioși, până  la fanatism. Totodată moldoveanul de aici este și milos, și darnic față de biserică și de cei săraci (...), că nu trece nicio sărbătoare sau zi anumită pentru pomană la cei săraci.

Conducerea brigăzii de construcție din sat la o sărbătoare (de la stânga): Nicolae Blândescu, Profir Carp (fiul lui Grigore Carp), Maria Rusu, Petru Țâțu, Ghiță Brașoveanu, Ștefănace Rusu (soțul Mariei), Constantin Varzari și Gheorghe Casian (învățător de educație fizică la școala medie din sat). 1957

Toponimica locurilor din preajma satului include și denumiri rămase de la niște foste mici cătune care au dispărut în perioada interbelică. Astfel, risipenenii numesc Măgureanca o vale aflată între satele Risipeni și Scumpia, în care în 1930 exista cu această denumire un cătun din 24 de gospodării cu 103 locuitori. La fel e și cu locul, mai la sud de actualul sat Frumușica, având numele de Planul Popii sau Hârtopul Popii, care în 1930 era un cătun și număra 47 de gospodării cu 169 de suflete. Ambele cătune au fost întemeiate în perioada administrației țariste. Rămâne, deocamdată, o enigmă denumirea văii Uncioi, paralelă cu valea Pârăul Budăiului, la est de satul Risipeni. Întemeietori ai satului vecin Bocșa sunt câțiva răzeși mai ambițioși din Risipeni – Osoianu, Sandu, Verdeș, care au preferat să se separe de mazilii majoritari și acest lucru o dovedește faptul că ambele sate au avut și mai au o singură școală și biserică, dar și un cimitir comun, în care redevin consăteni, precum odinioară. Ulterior, în Bocșa s-au stabilit și răzeșii din cătunele Căzăceni și Miliș, dispărute după Primul Război Mondial, iar toponimica locurilor păstrându-se până în prezent. Aceste cătune se aflau în coturile unei văi pe coasta de vest a căreia este situat satul Risipeni. În primul cot se află actualul sat Bocșa, în al doilea a fost
cândva o crâșmă de unde și denumirea locului - „La crâșmă-n vale” -, al treilea cot se numește Căzăceni, iar al patrulea Miliș. Autorii serialului „Localitățile Republicii Moldova” (vol. 2, p. 109)
presupun că în uricul semnat la 16 martie 1666 la curtea lui Duca Vodă, atunci când e vorba de Sovățul Budăi s-ar fi avut în vedere localitatea actuală Bocșa. Mai plauzibilă ar fi ipoteza că
Sovățul Budăi ar fi fost un cătun din câteva case, aparținând unui oarecare Budăi, meșter la acoperit casele cu stuf, papură sau rogoz. Iar ca argument este toponimicul Pârăul Budăiului, valea fiind paralelă cu cea pe care se află Risipenii și având numeroase izvoare, apa cărora ajunge în râușorul Gârla Mare, iar acesta vărsându-se, lângă Ungheni, în Prut.

După ce în 1944 sovieticii au ocupat a doua oară teritoriul dintre Nistru și Prut, dintre cei mobilizați pe front nu s-au întors 28 de bărbați. Printre ei au fost Gheorghe Grecu, Nicolae Țâțu, Petru Sânică, Ion și Vladimir Brașoveanu, Ion, Eugen și Vasile Josanu, Cristea, Simion și Gheorghe Rusu. Însă cei mai mulți sacrificați a avut familia Sandu – Andrei, Dumitru, Pavel, Sergiu, Tihon, Toader, Grigore, Vasile, Ion al lui Gheorghe și Ion al lui Nică – dar și Mosorete - Mihail al lui Toader, Mihail al lui Nicolae, Ion, Simion și Trofim.

Nu i-au ocolit pe oamenii din sat nici deportările, astfel încât în 1941 au fost duși în Siberia trei familii, printre ei fiind și Petrea Țâțu cu soția Maria și copiii Petru, Lidia și Valentina, iar în1949 au fost deportați opt familii, printre ei și Nicolae Mosorete cu soția Zinovia, Grigore Sandu cu soția Sofia și copiii Grigore, Maria și Olimpia, Vladimir Sandu cu soția Paraschiva și fiul Valeriu, Ion Tabaranu cu soția Profira și fiul Nichifor etc. Foametea din 1946-1947, organizată de noile autorități sovietice, și colectivizarea au cauzat în sat multe victime, dar numărul lor nu se cunoaște exact.

Printre primii risipeneni cu studii superioare a fost Ion al lui Vasile al lui Maftei Rusu care a absolvit Universitatea de Stat din Chișinău și a predat acolo economia politică. Când urma să-și susțină doctoratul a fost învinuit de naționalism și, ulterior, cariera sa științifică a fost spulberată, schimbând mai multe locuri de muncă. A locuit aproape trei decenii într-o închipuire de locuință la demisolul unei case vechi și a obținut spațiu locativ abia după ce demersurile sale au ajuns la conducerea de vârf a imperiului sovietic. 

Printre primii jurnaliști, băștinași ai satului Risipeni, sunt Nina lui Ion Tataru (Parfentie) și Alexandru al lui Ion Grecu. Primul maestru în sport, la haltere (din 1977) este Alexei al lui Filaret Rusu, ulterior învățător de educație fizică în școala din satul natal, iar primul savant în medicină este psihoterapeutul Andrei al lui Boris Sânică, stabilit la Moscova unde și-a susținut doctoratul. Emil al lui Ghiță Brașoveanu în 1992-1995 este unul dintre viceprimarii Chișinăului, parte din echipa de aur a lui Nicolae Costin, iar un manager cu rezultate remarcabile în domeniul construcțiilor din orașul Ungheni este Ion al lui Leonid Țâțu. Primul șef de guvern este Maia lui Grigore Sandu, personalitate de talie europeană, precum afirmă și fostul președinte al Georgiei Mihail Saakașvili. Din noiembrie 2020, Maia Sandu este aleasă președintă a Republicii Moldova. Numărul fiilor și fiicelor satului cu care localitatea se mândrește ar putea fi continuat, fiecare dintre ei având rezultate exemplare în domeniile lor de activitate.

Deși e dureroasă constatarea, actualmente Risipenii se află în aceeași situație degradantă în care s-a pomenit marea majoritate a satelor basarabene. Astfel, dacă în 1990 localitatea număra
1297 de locuitori, în 2012 au rămas doar 1131, cam atât câți erau în 1933. La momentul actual situația e și mai gravă, dar speranța în renașterea satului mai pâlpâie. Totul depinde de oameni.

Nicolae Rusu

Nicolae RUSU, risipenean şi scriitor
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 345

Susține Natura.md: Devino Patron!