Drumeție în Munții Buzăului

Drumeție în Munții Buzăului

Mergem să străbatem potecile în Țara Luanei și să descoperim peisajele Munților Buzăului, să vizităm peșterile și schiturile, să bem apă din izvoarele naturale, să ne tragem sufletul pe o buturugă uscată și să ne bucurăm din plin de încă o toamnă în viața noastră.

Eram în Colți când un incident mai puțin fericit ne-a luat prin suprindere. Dar ce fel de excursie fără un pic de griji, emoții și adrenalină? Autobuzul a intrat într-un canal, având o roată blocată. Au venit pompierii, au rezolvat problema și am plecat la drum spre locul unde avea să înceapă traseul prin Munții Buzăului. Aventura noastră a început din Aluniș, un sat ce aparține de comuna Colți, cu ulițe prăfuite și aproape pustii, case bine îngrijite și curți pline cu flori și pomi fructiferi. Eram mulți, gălăgioși și pregătiți să ne încălzim mușchii pe cărări de munte.

Este posibil ca imaginea să conţină: copac, cer, plantă, în aer liber şi natură

Munții Buzăului îți prezintă un relief spectaculos: culmi înguste cu numeroase puncte de belvedere, văi adânci și greu de străbătut, straturi de rocă verticale sau puternic înclinate, zone umede, blocuri de gresie dispuse haotic, cascade și lacuri, izvoare minerale, aproape 30 de peșteri naturale și antropogene, sate risipite pe pante înclinate, un număr impresionant de vestigii rupestre, vegetație bogată, pășuni și păduri. Munții Buzăului se întind pe o suprafață de aproape 1900 kilometri pătrați, fiind vecini la est cu munții Vrancei, la vest cu munții Ciucaș, în sud - culmile Subcarpaților de Curbură, iar la nord - Clăbucetele Întorsurii.

Este posibil ca imaginea să conţină: copac, munte, cer, plantă, iarbă, în aer liber şi natură

Ghidul, o fetișcană de 18 ani, era în fața grupului și din când în când mai oprea să ne vadă fețele îmbujorate. Era un soare plăcut care ne ardea la spate, vântul șuiera înăbușit, iar frunzele se desprindeau de copaci una câte una. După ce am ajuns în vârful primelor dealuri, am făcut un mic popas. Eram deja obosiți, dar cale-ntoarsă nu-și dorea nimeni. Pădurea avea un strat consistent de frunze, iar acest lucru făcea înaintarea să fie mult mai dificilă. Pantele periculos de înclinate au fost un test de rezistență și îndemânare pentru cei care aveau o condiție fizică mai slabă.

Am părăsit această zonă împădurită. Poteca se deschisese și era mult mai ușoară de parcurs.  ergeam în continuare în șir indian, admiram dealurile și fotografiam peisajele. Pe alocuri existau zone umede pe care le pășeam în viteză. Covorul vegetal era uscat de-a binelea, dar spre surprinderea noastră am avut norocul să admirăm câteva brândușe de toamnă. Soarele ardea puternic, ni se făcuse sete și eram cu limbile scoase afară de oboseală. Aveam în buzunar o tabletă de ciocolată amăruie și un măr. Apă nu aveam, dar acel măr mi-a potolit setea imediat. Zăream de la distanță Poiana Cozanei, iar ghidul ne anunța că acolo vom face un lung popas.

Este posibil ca imaginea să conţină: oameni în picioare, munte, copac, cer, iarbă, în aer liber şi natură

În imediata apropiere de Poiana Cozanei se află pe un perete de stâncă un peisaj de nedescris. Este vorba despre un portal de piatră de dimensiuni uriașe. Se spune că e un loc cu o încărcătură energetică.

În scurt timp am ajuns la Schitu Ioan Bogoslov, cea mai impozantă dintre bisericuțele în piatră de la Nucu. Lăcașul este săpat într-o stâncă uriașă, iar intrarea are trepte din piatră. Am intrat în bisericuță și am făcut câteva fotografii. Lângă lăcaș era o scurtă descriere: Atestat documentar în anul 1587. Are două încăperi cu pereți lutuiți. Fumul din prima încăpere ieșea pe un horn ingenios. A doua încăpere (bisericuța) are altarul spre nord, cu nișele cunoscute și lăcaș pentru icoana hramului. La mijloc, o fereastră. Pentru protejarea intrării și ferestrei împotriva scurgerilor de pe stâncă s-au săpat șanțuri în arc frânt (bolta gotică, sec. al XIV-lea).

Deasupra intrării este incizat un pește, simbol paleocreștin. I s-au adăugat un pridvor de lemn.

La întoarcere am luat-o aproximativ pe același traseu. Soarele își retrăgea razele, iar dealurile împădurite se umbriseră. Ne-am oprit acasă la o familie dragă nouă, Emilia și Petre, care ne-au impresionat cu un frumos gest de ospitalitate: vișinată, gogoși și un coș plin cu pere. Mulțumim frumos!

Mircea MITROFAN
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 345