Cel mai intact altar al Naturii

Multe ar fi de povestit despre Yellowstone, cel mai vechi parc natural din lume. S-au scris atât de multe articole, s-au făcut atât de multe reportaje, încât, odată ce te-apuci să vorbeşti despre acel loc, descoperi că pur şi simplu nu aduci nimic nou şi că nici măcar nu contribui la sporirea fascinaţiei pe care o are lumea pentru acest loc.

Cel mai intact altar al Naturii

Încă de pe când eram acolo mă tot gândeam cum voi povesti celor de acasă despre ce înseamnă Yellowstone pentru natură și pentru cei care cred în ea. Mintea mea se apuca să țeasă teze și doctorate despre valoarea științifică a acestui parc, despre uriașul patrimoniu natural păstrat aici, dar am deconectat la timp acest buton din creierul meu și mi-am dat voie să privesc la toate ca un simplu vizitator care are ocazia odată în viață să vadă această Mecca a naturaliștilor. Am decis să descriu locul așa cum l-am văzut și cum l-am înțeles, să explic ce-am simțit atunci când am pus piciorul acolo. 

În luna septembrie, la cei 2 400 m altitudine, printre munți și păduri de pin, iarna venise deja și majoritatea drumurilor de acces către parc erau închise. În jurul nostru se întindea un fascinant peisaj de iarnă care i-a înnebunit pe colegii mei din Uganda, Mexic sau Indonezia. Ne aflam în mijlocul unei sălbăticii de poveste, în miezul unei uriașe zone naturale de care învățasem la facultate. Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge acolo, și sincer deja eram recunoscătoare pentru tot ce mi-au oferit Statele Unite până acum. Yellowstone-ul a fost ceva superlativ, o combinație între o experiență turistică rară și un doctorat în biologie dat în trei zile.

Mlaștinile cu sulf de la Yellowstone. Foto: Silvia Ursul

 

Pe o suprafață uriașă (8.987 km²), pe teritoriul a trei state americane (Montana, Idaho, Wyoming), se întinde cel mai mare ecosistem rămas aproape intact din zona temperată de nord a Pământului. Totul a început cu milioane de ani în urmă, când faimosul lanț muntos Rocky Mountains fierbea în această porțiune din cauza proceselor geologice marcate de o intensă activitate a mantalei Pământului, aflată la 35 km sub scoarța terestră. Pe parcursul mileniilor s-au produs câteva erupții puternice care au format caldere (spărturi în munți) și au depus tone de straturi de lavă și cenușă pe o rază de mii de kilometri în jur, astfel încât în prezent o bună porțiune de la vestul și estul lanțului Rocky Mountains reprezintă de fapt platouri formate în urma straturilor succesive de lavă. Supervulcanul de aici este și astăzi activ, căci dedesubtul pădurilor și lacurilor fierbe o cameră magmatică lungă de 60 km și adâncă de12 km și care comunică cu suprafața pământului prin tot felul de canale de presiune. Ca rezultat, pe toată suprafața de 8900 km2 țâșnesc o sumedenie de gheizere și izvoare termale, o mulțime de băltoace și ochiuri de apă bolborosesc, fierb și scot aburi de parcă cineva le pune la foc încins. Apa care țâșnește scoate tot felul de minerale din rocile de dedesubt, inclusiv sulf, drept pentru care întreaga zonă miroase grozav a ouă stricate. Sulful care se precipită acoperă totul în galben, de aceea locul a fost botezat Yellowstone (pietre galbene). În unele lacuri trăiesc tot felul de bacterii adaptate la acest mediu de viață și care, în urma expunerii la aerul de acolo, capătă culori incredibile, fascinante chiar.

Gheizerul Old Faithful, cel mai faimos gheizer din Parcul Yellowstone. Foto: Silvia Ursul

 

În 1872, la 1 martie, zona a fost declarată parc natural. Era o zonă atât de sălbatică și lăsată în voia ei, încât nimeni nu dorea să locuiască acolo. Puțini se aventurau în acea parte a Statelor Unite, zonă percepută ca un fel de Siberie de majoritatea locuitorilor și chiar de administrația națională. Armata Statelor Unite era obligată să supravegheze zona, iar din 1917, când a fost creat Serviciul Parcurilor Naționale, Yellowstone a trecut în gestiunea acestuia și a rămas și până astăzi.

Precum am spus, nimeni nu se aventura să trăiască aici. Mlaștinile bolboroseau și fierbeau din primăvară până în toamnă, iar iarna vântul sălbatic și temperaturile reci făceau imposibilă supraviețuirea vreunui om. Doar indienii indigeni veneau aici din când în când, vânau, se închinau zeilor, zăboveau o lună-două și își luau tălpășița. Animalele sălbatice au fost lăsate în voia lor să se reproducă, să se vâneze unele pe altele, să migreze nestingherite, drept pentru care nici un alt loc din Statele Unite nu este astăzi mai sălbatic decât Yellowstone. Linxul canadian, puma, ursul grizzly, ursul negru, cerbul canadian, elanul, bizonul, lupul, capra de munte și tot felul de specii de căprioare au avut ocazia să trăiască izolate de lumea care începea să se dezvolte amețitor. Chiar și astăzi, când parcul este deschis vizitatorilor și există o infrastructură avansată (drumuri, magazine, stații de alimentare, hoteluri), există zone în care accesul turiștilor este absolut interzis și nici măcar angajații parcului nu merg acolo pentru a nu deranja sălbăticia acestui parc. Ca biolog, acest lucru mi-a plăcut mai mult decât orice, chiar mai mult decât peisajele care-ți taie respirația sau gheizerele spectaculoase: aici Natura e așa cum trebuie să fie, dură, nemiloasă și funcțională. Aici animalele se vânează reciproc cu sânge rece, se evită unele pe altele cu toate instinctele gata la pândă. Cel slab devine prada celui puternic, cel nepregătit face loc altuia mai capabil. Filtrele Naturii acționează precis și implacabil: cine nu rezistă e răpus de frig sau de boli, e lăsat în urmă, e vânat sau lăsat să moară de foame. Doar cei puternici răzbat mai departe și își transmit genele viitoarei generații, astfel încât continuitatea vieții sălbatice este asigurată pe sute de ani înainte. Yellowstone-ul reprezintă de fapt garanția că generațiile viitoare vor avea șansa să vadă urși în habitatul lor natural, să audă urletul lupilor și să vadă cum e de fapt Natura.

Una din formațiunile hidrologice din Parcul Yellowstone. Foto credit: Silvia Ursul

 

Nu m-am abținut totuși, am formulat până la urmă niște raționamente științifice, dar fără ele parcul Yellowstone nu poate fi descris altfel. De fapt, orice vizitator riscă să descrie insuficient acest loc, căci fiecare vede, simte și trăiește în felul său, și deseori cuvintele de care dispunem nu cuprind toată gama de trăiri umane pe care le încerci atunci când ești una cu Natura. Important e, până la urmă, să ne cultivăm acest sentiment de comuniune cu Natura, indiferent dacă mergem la Yellowstone sau în locul nostru preferat de acasă.

 

Silvia URSUL

Articol apărut în luna februarie, anul 2018