De Paști toate drumurile duc acasă
natura.md
Mai 4, 2024 10:19
316
0
Cocoșul cânta de zor în miezul nopții „Cucurigu-u-u-u!”. Era ora 11 noaptea și noi plecam spre biserică, la slujba de Înviere. Satul, deși părea că doarme, era, de fapt, ca un furnicar, pe străzi oamenii se îndreptau în grupuri spre biserică. Coșul cu pască, ouă vopsite și cozonac era pregătit deja, învelit cu un prosop cu broderie tradițională. Mama cântă în corul bisericii de mulți ani și pentru noi sărbătorile au un loc aparte.
Drumul care duce spre sat, pe lângă primărie, e lung, ca un râu cu albia ba netedă, ba pietroasă. Pe-aici, în copilărie, iarna zburau săniile la vale, primăvara se formau pâraie care mâncau malurile de lut. Vara găseam aici, pe această râpă, multă umbră, iar toamna covorul de frunze multicolore te purta spre tărâmuri de poveste. Dar dintotdeauna acest drum a fost drumul spre baștină, spre acasă, la Țiganca natală, de lângă Prutul înstrăinat. Când eram elevă și veneam în vacanțe de la Rădăuți, cum începeam să urc dealul spre casă, îmi bubuia inima în piept de emoții până ajungeam acasă. Tata nu-și găsea locul nici el dacă știa că vin, ieșea la poartă la fiecare câteva minute, scrutând drumul, cu mâna streașină la ochi, șapca de cap și fluieratul în colțul gurii. Mama ținea plăcintele calde, acoperite cu un prosop mai gros, iar sărmăluțele erau fierbinți în cuptor.
În joia Paștelui mama întotdeauna cocea cozonacul. Miercuri dis de dimineață aducea făina în casă, la căldură, iar seara făcea plămădeala. Învelea ligheanul mare cu o pătură să fie cald, își pregătea toate ingredientele la îndemână, iar dimineața la ora 4 se trezea să facă cozonacul și rulada. Câteodată, când eram mică, o vedeam ca prin vis, printre genele grele de somn, cum își strângea părul sub broboadă, apoi își făcea semnul crucii. Niciodată nu se apuca de frământat aluatul fără să se fi închinat și fără să-și spună rugăciunea de dimineață. Își punea șorțul curat la brâu apoi începea să amestece făina, plămădeala, untul și fiecare ingredient pe rând. Frământa aluatul îndelung, iar când obosea, tata își sufleca mânecile și sub pumnii lui mari ligheanul începea să joace pe taburetul înalt. Avea multă forță tata, pentru el nu era obositor, frământa cozonacul și zâmbea într-una. Dacă-l întreba mama dacă a obosit, zâmbea de-i rămânea gropiță în obraz și mereu răspundea „Nu, Zina, nici vorbă să obosesc!” Odată am întrebat-o de ce se trezește atât de dimineață să frământe aluatul, iar ea mi-a răspuns că aluatul are nevoie de liniște, de inimă, minte și glas curate.
În timp ce mama punea aluatul în tăvițe, tata pregătea cuptorul. Băga în el ditamai maldurul de hripcă uscată, apoi avea grijă să potrivească focul astfel încât să nu se ardă cozonacii. Când credea el că e numai bună temperatura, arunca în cuptorul încins un pumn de făină de porumb. Dacă aceasta se ardea instant, însemna că focul e prea puternic și mai așteptau puțin. Dacă făina se rumenea ușor, ușor, tata scotea jăraticul și striga “Mami, cuptorul e gata!”. Aduceam cozonacii și tăvițele cu rulade, tata le punea pe vătrai apoi le aranja frumos în cuptor. Când eram mici stăteam ciorchine lângă cuptor, așteptând să scoată tata tăvile cu cozonaci rumeni, mirosind ademenitor.
Împreună pregăteam mâncarea preferată, mama mai cocea și colaci împletiți, iar în sâmbăta Paștelui vopseam ouă roșii, în apă fiartă cu coji de ceapă. Pregăteam casa de sărbătoare, scuturam covoarele, spălam perdelele și așteptam cu nerăbdare ziua de Paști. Noaptea mergeam la slujba de Înviere, iar dimineața ne spălam fața într-un lighean cu apă curată în care puneam un pic de agheasmă, ouă roșii și câțiva bănuți. Apoi ne așezam la masă cu toții, venea și moș Trifon care mi-a fost ca un bunic, cântam împreună „Hristos a Înviat”, ciocneam ouă, glumeam și râdeam.
Atunci nu înțelegeam pe deplin cât de bogată eram, cât de mult ar fi trebuit să mulțumesc pentru tot ce aveam - familia. Simțeam multă bucurie în suflet la fiecare masă luată împreună, fiecare ceai băut seara cu o felie de cozonac, fiecare cântec alături de mama și sora mea, dar abia când am plecat de acasă, am realizat că cea mai mare bogăție pentru mine erau ei, părinții și frații mei. Când eram elevă și ulterior studentă, eram conștientă că fiecare zi petrecută acasă, cu familia, era o binecuvântare. Știam că în câteva zile va trebui să mă întorc în România și eram deja tristă, dar totuși împlinită că și de data aceasta drumurile au dus spre acasă.
Astăzi lumea satului s-a schimbat. Cuptoarele de piatră au fost înlocuite cu cuptoare electrice, gospodinele nu mai pregătesc ca altădată mulți cozonaci pentru că nici familiile nu mai sunt la fel de numeroase. Satul nu mai miroase a fum și pâine coaptă. Adesea cumpărăm cozonaci de-a gata făcuți, gustoși, dar care nu mai au binecuvântarea mâinilor trudite care au frământat fiecare bucățică de aluat. De multe ori părinții iau masa de Paști singuri, uitați de copii și nepoți care preferă să petreacă tot cu prietenii. Parcă ne-a înstrăinat societatea, am pierdut valoarea comunității și ne-am rupt de tradiții, de omenie și iubirea care altădată unea toate generațiile la aceeași masă. Poate că altădată mesele erau mai simple sau mai sărăcăcioase, dar astăzi mulți suntem mai săraci în suflet decât am fost vreodată. Aș putea spune chiar că suntem cea mai deconectată generație de natură, de origini, de rădăcinile noastre de altădată. Orbiți și acaparați de tehnologie, ne uităm părinții și îi abandonăm singurătății. Preferăm orașele aglomerate și gălăgioase în loc să mergem în satele noastre de baștină, acolo unde ne-am născut și de unde am plecat în lume, acolo unde veșnicia a rămas prinsă în ștergarul de lângă icoana veche, în crenguța de busuioc uscată și de mult scuturată. Lângă portrete vechi, în case pline de amintiri, mamele încă ne așteaptă, își țin mâinile muncite împreunate în poală, zâmbind trist în colțul gurii, așteptând să li se deschidă poarta.
Astăzi ușa casei e încă deschisă, iar mușcatele din geam înflorite. Astăzi, copile, ai putea să vii acasă, să ciocnești un ou roșu, să-și îmbrățișezi părinții și să mai cântați Hristos a Înviat! Astăzi, pentru că mâine s-ar putea să fie târziu și drumurile nu vor mai duce ACASĂ, ci undeva unde nu te mai așteaptă nimeni. Hristos a Înviat!
Autor: Lilia Cazacu
Articol publicat în revista NATURA, nr. 385
Susține Natura.md: Devino Patron!
