Micul Versailles de Hâncești

Recunosc că, de fapt, nici nu știu de unde să încep această relatare, pentru că descrierea conacului și a întregului complex istoricoarhitectural Manuc-Bey este strâns legată de viața acestui controversat armean care, de altfel, a trăit foarte puțin pe meleagurile moldave.

În primul rând, atunci când ne minunăm de frumoasa arhitectură a palatului princiar, ar fi bine să ne reamintim faptul că acest giuvaier n-are nici în clin, nici în mânecă cu însuși beiul Manuc (Emanuil Mârzaian). Palatul a fost construit de fiul și moștenitorul său, Murad, în perioada 1857-1861, la 40 de ani după moartea tatălui. Manuc-Bey a cumpărat această moșie din ținutul Hânceștiului în anul 1816 și a reușit să trăiască aici doar un an. Moșia aparținea inițial hatmanului Alexandru Mavrocordat, iar după asta a trecut în mâinile grecului Ioniță Iamandi (pe moșie există și în prezent o casă care îi poartă numele). În 1816 Manuc-Bey a cumpărat moșia și s-a apucat să construiască câteva clădiri, însă a murit subit și n-a mai apucat să-și țese intrigile politice și cadastrale. A fost înmormântat în pridvorul Bisericii armenești din Chișinău, acolo unde în 1828 i s-a alăturat soția sa Mariam Haritum. 

Casa Iamandi. Foto: Silvia Ursul

Construcția conacului a început sub conducerea fiului său, Murad, și a fost terminată de către nepotul său, Grigore. Clădirea era o replică a unui alt conac din Odessa, care la rândul său era o copie în miniatură a palatului Versailles. Din acest motiv, palatul princiar al lui Murad a căpătat numele de „Micul Versailles de Hâncești”. Proiectul arhitectural era semnat de însuși Alessandro Bernadazzi, care în perioada 1856–1878 a fost arhitect-șef al Chișinăului. Pe lângă palatul impunător, moșia a fost înfrumusețată cu o grădină de iarnă, turnuri de pază, piscină, baie turcească și un parc imens în față. Toate construcțiile au fost legate între ele prin tuneluri subterane, care la rândul lor erau conectate la rețeaua de tuneluri ale Hânceștiului.

Tudor Plăcintă, cel mai bun ghid local. Foto: Silvia Ursul

Întreaga moșie a rămas fără stăpân cu puțin înainte de declanșarea celui de-al II-lea Război Mondial. Conacul a fost ocupat în 1940 de către ostașii sovietici, care au instituit acolo o cazarmă militară. Palatul princiar și tot parcul din jur au fost împrejmuite cu sârmă ghimpată, iar la câteva zile după începerea războiului în iunie 1941 toți militarii ruși de la cazarmă au plecat pe front. Când armata română a ajuns în pădurea din spatele castelului, rușii au incendiat palatul princiar, întrucât subsolul acestuia era plin cu muniție de război pe care n-au mai putut s-o evacueze.

După terminarea războiului, moșia a fost adaptată pentru găzduirea unei școli de mecanizare, apoi a unui colegiu de construcții. Zidurile conacului care înconjurau odată întreaga zonă au fost distruse la sfârșitul anilor ’50, când palatul a fost reparat capital după proiectul arhitectului general al Chișinăului, Robert Kurtz. Cutremurul din 1986 a lovit din plin această moștenire  armenească, căci majoritatea construcțiilor au fost declarate avariate, iar conacul a început să se deterioreze rapid. După 1989 Palatul Princiar a fost lăsat fără supraveghere și utilitate, perioadă în care foarte multe obiecte, inclusiv uși și geamuri, au fost furate, iar palatul a fost vandalizat în repetate rânduri.

Pe teritoriul moșiei s-au păstrat trei clădiri: Casa Vechilului, Casa Iamandi și Castelul Vânătoresc, singurul castel de pe teritoriul Republicii Moldova în stil neogotic francez. Dar iată că totul a renăscut din ruine, astfel că, la sfârșitul lunii mai în anul 2018, admir munca asiduă a unei echipe de 60 de specialiști de pe cele două maluri ale Prutului, care au reușit să transforme ruina într-o perlă arhitecturală și un simbol al Hânceștiului.

Castelul vânătoresc. Foto: Silvia Ursul

Folosindu-se de schițe, precum și de descrieri vechi găsite prin arhive, specialiștii implicați în proiectul „Dezvoltarea turismului transfrontalier prin promovarea Conacului Manuc Bey, Complexului Mortuar Elena Ioan Cuza și a Muzeului Bleschunov”, s-au străduit să redea conacului o imagine interioară și exterioară cât mai fidelă de cea inițială. Plimbându-mă din sală în sală, admir oglinzile de pe pereți, sobele și mobilele expuse. De la ghid aflu că nimic de aici nu este original - toate reprezintă produsul muncii unor echipe de oameni dedicați și pasionați: sobele de teracotă au fost făcute la Bistrița (România), oglinzile au fost aduse de la Odessa, iar mobilele au fost confecționate la sugestia experților conform modei specifice sfârșitului secolului al XIX-lea. În prezent, Palatul Princiar găzduiește săli de muzeu și de conferinţe, iar sus, acolo unde stăpânii de cândva se bălăceau în piscină, stă acum o bibliotecă publică doldora de cărți.

Copii ale mobilierului de epocă în una din sălile Palatului Princiar. Foto: Silvia Ursul

Copii ale mobilierului de epocă în una din sălile Palatului Princiar. Foto: Silvia Ursul

Subsolul palatului princiar conține o colecție mică de piese recuperate din perioada cercetărilor arheologice și de pe șantierele de renovare: cuie, bârne, balamale, țigle de acoperiș aduse din Marsilia, bucăți de obsidian caucazian (lavă vulcanică) instalat pe atunci la baza fântânilor arteziene pentru a înfrumuseța locul și a nu permite pământului să se surpe. Printre piesele recuperate se numără chiar un fragment din blazonul original al familiei, expus cândva pe frontispiciul palatului. Pe baza acestor fragmente, specialiștii au reușit să reconstituie blazonul clanului Mârzaian, care acum înfrumusețează sobele de teracotă și pereții exteriori ai palatului princiar. 

Trebuie să recunosc că a fost o vizită frumoasă și sunt sigură că așa va fi și pentru cititorii revistei „NATURA”. Deși, privind retrospectiv în istorie, acest armean de care e legat întregul complex arhitectural s-a dovedit a fi un trădător al Moldovei istorice (a mijlocit anexarea Basarabiei la Imperiul Rus în 1812), viața lui a fost atât de tumultoasă, încât merită expusă aici foarte pe scurt.

Manuc-Bey (pe numele său Emanuel (Manuc) Mârzaian), s-a născut în 1769, în orașul-cetate Rusciuk (astăzi Ruse), de pe malul Dunării, Bulgaria. Și-a făcut studiile la Iași și Botoșani, acolo unde a învățat tainele negustoriei, iar în 1795 a fost rechemat la Rusciuc, unde s-a căsătorit cu Mariam și a preluat conducerea afacerilor familiei ca urmare a morții tatălui său. La 25 de ani Manuc a reușit să acumuleze o avere impresionantă, zvonindu- se a fi cel mai bogat om din Balcani. Fiind ager la minte, inteligent, vorbind fluent 12 limbi, el a devenit vistiernicul guvernatorului Tersenicli-Oglu, apoi serdar și ulterior paharnic al domnitorului Constantin Ipsilanti al Țării Românești. În primăvara anului 1806, dându-și seama de apropierea unui război ruso-turc și temându- se că acesta i-ar dăuna mult afacerilor, Manuc a început demersurile pentru a obține cetățenia rusească, ce i-a fost acordată în 1813. În 1806 el s-a stabilit în București și a construit un han ce a rămas în istorie sub numele de „Hanul lui Manuc” și care a găzduit semnarea Păcii de la București de pe 16/28 mai 1812. Deși pe timpul războiului rusoturc (1806-1812) negustorul armean era responsabil de aprovizionarea armatei turcești și de plata salariilor, el a intermediat diverse legături, informând și negociind când în numele rușilor, când în numele otomanilor, adunând profituri pentru sine însuși. În 1807 a fost ridicat la rangul de mare dragoman al Sublimei Porți de către însuși sultanul Mustafa al IV-lea al Imperiului Otoman. Următorul sultan, Mahmud al II-lea (1808-1839) i-a conferit titlul de bey (prinț) ca răsplată pentru repararea cetăților dunărene și aprovizionarea armatei cu pesmeți. În 1810, pentru serviciul de spionaj prestat rușilor, este decorat cu Crucea Sf. Vladimir de gradul III. După 1812 a evadat din Țara Românească, iar în 1815 s-a stabilit cu familia în Basarabia și a cumpărat un an mai târziu moșia de la Hâncești.

Se spune că motivul pentru care s-a stabilit aici se datorează faptului că fiind în mijlocul pădurii, avea la discreție lemn de construcție care putea fi transportat ușor pe Prut în aval până spre Reni, acolo unde intenționa să construiască un port important pe care avea de gând să-l numească Alexandropolis, în cinstea țarului Alexandru. Ca ironie a sorții, a murit exact în ziua când solii țarului au ajuns la moșie pentru a-i comunica unda verde dată de monarh în scopul demarării acestui proiect. În urma lui a rămas soția și 6 copii minori, iar averea sa a fost administrată de o epitropie până când fiul său cel mai mare, Murad, a devenit proprietarul tuturor bogățiilor și a continuat proiectele de amenajare a moșiei visate de tatăl său. 

Lespedea de pe mormântul lui Manuc Bey din curtea Bisericii Armenești din Chișinău. Foto: Silvia Ursul

Biserica Armenească din Chișinău. Foto: Silvia Ursul

Astăzi, complexul istorico-arhitectural Manuc Bey se întinde pe o suprafață de aprox. 10 ha, fiind doar o mică parte din moșia pe care diplomatul armean a cumpărat-o în 1816. Taxa de intrare pentru vizitatorii complexului este de 50 lei moldovenești/ persoană pentru tur ghidat și 30 lei moldovenești/ persoană – fără ghidaj. Pentru copii taxa de vizitare este de 25 lei.

Silvia URSUL
Articol publicat în numărul 316

Susține Natura.md: Devino Patron!