Dor de Lencăuți
natura.md
Mar 16, 2023 06:41
1680
0
Am spus cumva, că satul nostru și-a împrăștiat casele pe trei dealuri? Primul deal era dinspre Mojilău. Așa îi ziceam noi orașului din partea cealaltă a Nistrului, care aparține Ucrainei. Se numește Moghilev-Podolski, dar la noi a rămas Mojilău. Acolo era iarmaroc de vite, piață mare, acolo era civilizație, cu evrei și țigani, cu ucraineni, ruși, moldoveni… Mai pe scurt, duminicile oamenii se duceau la Mojilău să cumpere drojdie, sineală. La Mojilău se putea cumpăra tot ce vrei, un fel de Odesă de prin părțile noastre. Această parte a satului se numește Acela Deal și este despărțit de alt deal prin Râpa Încuiată. De ce Încuiată? Fiindcă e foarte adâncă și rar cine a văzut adâncul ei.
Al doilea deal, cel mijlociu, dar și cel mai mare, unde se întinde satul propriu-zis, e fără nume, dar pe dealul acesta este Biserica satului, pe jumătate distrusă, dar se vede că a fost frumoasă cândva. Se zice că a nimerit o bombă în biserică, când veneau rușii, iar românii se apărau. Noi, copii satului, ne jucam de-a războiul prin ruinele sfintei Biserici… Copii proști.
Școala tot era în centru, o clădire cu coridor lung, îmi părea enorm când am venit în clasa întâi. Și era o altă clădire, cu etaj. Mai este și azi, toate celelalte, construite mai târziu, s-au dărâmat, da cea cu etaj stă, fiindcă românii au construit-o. Aici era cancelaria la parter, iar la etaj se dau concerte de sărbători. Tot aici este magazinul, primăria, a fost Casa de cultură.
Al treilea deal se numește Săveni, acoperit de pădure, o cărărușă te duce în vale, spre calea ferată, spre gară. Gara tot de către români a fost construită, ca și cazarma. Două clădiri din sat ne-au rămas de la români. Cele mai frumoase și trainice. Din cărămidă roșie, cu alb pe la colțuri, acoperite cu țiglă tot roșie. Cazarma se afla jos, chiar la poalele dealului, ceva mai sus de Nistru. Și se numea acolo kilometru 199, iar în sat îi zice scurt pe doi: cazarma. Pentru că acolo cândva era pichet de grăniceri români, iar Nistru era hotarul între Ucraina și România.
Noi, copii din Lencăuți ne scăldam în Nistru cu apă caldă, prindeam pește cu furculița. Pe la sfârșit de martie, început de aprilie se rupea gheața pe Nistru, bubuia și trăsnea, lencăuțenii se strângeau pe deal și priveau cum se pornește râul, cum se zbuciumă să arunce namile de gheață, încerca a se descătușa. Acum apa Nistrului e rece ca gheața și în luna august, și pește nu mai este, de când au construit centrala electrică ucrainenii, la hotar cu Naslavcea, mai sus de Secureni. Nistru suferă.
Pe atunci pentru mine era totuna – ori rus, ori ucrainean, tot ruși erau. Copiii de pe celălalt mal strigau: „moldovan – baran” (moldovean – berbec), iar eu le strigam:
Rus-paparus,
cine naiba te-a adus,
în fântâna rece
dracul să te-nece!
Cândva, prin 1700, aceste dealuri au fost îndrăgite și de polonezi, care s-au aciuat aici, au construit case, au născut copii: Perjovschi, Iacicurinschi, Cozubschi, Nemițchi, Vișnevschi… Care s-au amestecat cu Plămădeală, Draghici, Smântână, Căpățână, Postoroncă, Sâtnic, Reșetnic, Lucaș, Grosu…
Ehe-he-he… cu cât e mai mare distanța de Lencăuți, cu atât mai aproape sufletește. Cu cât mai mulți ani trec, cu atât mai des mă visez la cazarmă…
Olga CĂPĂȚÂNĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 373
Susține Natura.md: Devino Patron!
