Maicile noastre cele îndurerate

Maicile noastre cele îndurerate

Am citit mai demult, într-o scriere despre semnificația filosofică a morții niște cuvinte care m-au marcat. Autorul studiului l-am uitat. Legenda însă am memorat-o. O am incizată în memorie. Ludovic Gonzago, un tânăr aristocrat roman, odată, la un joc cu mingea, a fost întrebat: „Ce ai face tu, dacă ai afla că azi piere lumea? El a răspuns prompt: „Aș continua jocul.” După care, făcând o pauză, a explicat: „Deoarece, ori jocul cu mingea este un fleac și atunci nu ne ocupăm defel de el, ori în chip obișnuit jocul este egal oricărei alte ocupații și atunci trebuie să-l ducem până la capăt”.

Așa gândeau și simțeau Sfinții Părinți. Astfel că nu întâmplător mai târziu Ludovic Gonzago a fost canonizat. Peste o mie de ani, alt tânăr, eroul romanului „Însemnări din subterană” de Fiodor Mihailovici Dostoievski, a preluat jocul și, schimbând perfid accentul, cu paharul de ceai în loc de minge, într-o cameră sordidă, tixită de cărți, la un moment dat s-a întrebat: „Ceaiul meu sau lumea?” Și de atunci încoace toți eroii pe care-i va plăsmui Dostoievski, în marile sale romane „Frații Karamazov”, „Idiotul”, „Crimă și pedeapsă”, „Demonii”, etc., dar și toți autorii occidentali postmoderni, nu vor ezita nici o clipă s-o reia, într-o infinitate de variante. 

Ei mereu își pun întrebarea: „Eu sau lumea?”. Mereu au de-ales. Atunci când beau un pahar cu ceai. Atunci când hulesc. Atunci când trădează. Atunci când săvârșesc o culpă reală sau imaginară. Atunci când luptă, măcinați de egoism, pentru propria salvare, trăind sentimentul ciudat, abisal, că salvându-se pe sine salvează lumea. Iată așa un paradox. Omul dublu dostoievskian. Iar încă peste o sută de ani Lica Ska Bătrîncea, o prietenă virtuală a mea, presupun de la Londra sau din Milan, pentru că mereu își schimbă locul, duce mai departe decât eroul dostoevschian jocul cu mingea și scrie pe fotografia ei de profil: „Da, zâmbește femeie, că nu deții toate problemele lumii”.

Da, zic, au fost și vremuri mai bune pentru femeia basarabeană. Vremuri când era preocupată doar de familia ei. Vremuri de zâmbit. Nu știu dacă a cunoscut vreodată de-a lungul vieții sale zbuciumate, alte momente mai fericite decât întoarcerile acasă din Italia, pline de daruri și arse de dor. La Crăciun, de Paște chipul ei mângâios umplea casele. De Blajini, peste cimitire, zâmbetul ei plutea ca o aură. Lacrima ei înflorea pe orice mormânt. Privind-o, admirând-o la mesele încărcate cu bucate nu odată ne-am zis fiecare: „A câta oară ne salvează oare această femeie?

Iată însă că, după o iarna atipică, leșinată, surâsu-i pe skype, în depărtata și fericita Italie, dintr-odată s-a stins într-un spasm dureros. Un virus ucigaș s-a ivit în Italia. Și bătrânii, cărora le-a purtat de grijă vreme îndelungată, cărora le-a ținut atâția ani perna, udând-o cu lacrimi, au început să moară ca muștele. Perna lor s-a clătinat. Perna e suferința. Locul sensibil unde ne naștem și unde murim. Locul în care Domnul, prin prezenţa sa invizibilă, de mii de ani ne face pe toți egali. Cine dintre noi n-a ținut perna părinților în ultimul lor ceas? Ea este ca fulgul și ca piatra de moară. Cine nu s-a cutremurat de neputința lor, dar și de marea lor putere de duh, care mai târziu ne-a ajutat să învingem, să trăim până la capăt? Mi-e greu să zic, dar uneori, uitându-mă la imaginile badantelor, ascultându-le mărturisirile, am impresia că tocmai perna aceea de pe patul durerii bătrânilor italieni, călătoria ei din mâna copiilor acestor bătrâni în mâna femeilor noastre basarabene este pe cale să provoace o tragedie apocaliptică a lumii. Tremurul nervos al mâinilor care se perindă pe ea, vlaga, ruptură dramatică în momentul transmisiei ei, la granița dintre cer și pământ, Maicile noastre cele îndurerate iubire și trădare, viață și moarte, miraj economic și sărăcie cumplită, orgoliu și umilință, tată și fiu, copii și părinți, sunt un loc ideal pentru
reproducerea germenilor virali ai egoismului. Triumfului lui planetar.

În Lombardia, pentru câteva clipe de veșnicie, Dumnezeu a cedat. Există deci în această fotografie și aceste cuvinte, aparent stângace, ceva mai mult decât o simplă femeie care își dă sieși curaj. Mai mult decât un simplu joc pe facebook. Și mai mult decât o simplă filozofie. E chipul îndurerat al maicii noastre basarabence din exod, de la Londra, dar poate și de la Milano, de la Paris, dar poate și de la Dublin, care își asumă inconștient un act de martiraj. Iată-l, după o noapte de nesomn, la căpătâiul unui muribund, într-o cameră sordidă, ca o morgă, de unde n-a ieșit luni de zile, ținând perna bătrânului, se așează dimineața la masă și, cu paharul de ceai în palme, frigându-și degetele, își aruncă deodată frenetic privirile, peste geam. De parcă s-ar uita de pe un ghețar montan.

Nu spre Moldova, precum vă închipuiți. Nici în ograda copilăriei. Aici totul este închis, baricadat. Ci la perspectivele lumii.

 

Ion Bradu