O călătorie până la Turnul Eiffel din Ungheni

Mai aproape de capitala regățeană Iași, la doar 45 km pe automagistrală sau 21 km pe calea ferată, iar de Chișinău la 105 km depărtare, orașul Ungheni pare a se exclude din peisajul uniform al centrelor raionale. Pentru că e al meu și e frumos, probabil ar spune cineva, care e născut la Ungheni, iar orgoliul cetățeanului pentru locul natal e un sentiment fezabil, încă mai cred unii ca mine.

Istoria orașului e seculară și se găsește într-un hrisov de la Ștefan cel Mare datat cu 20 august 1462, cu denumirea inițială Unghiul. Urbea este așezată pe malul dinspre est al Prutului. În 1918, în anul unirii Basarabiei cu România, târgul de altădată, era inclus în județul Iași. Recensământul din 2014 arată că municipiul Ungheni avea o populație de 30 800 persoane. De fapt, numărul cel mai mare de oameni, pe care l-a găzduit orașul și care ar fi vrut să fie înfiați de Ungheni, fie și măcar pentru o zi, a fost pe 6 mai 1990, când fluviul mare de români s-a contopit cu Prutul pe Podul de flori.

Gara feroviară Ungheni – recurs la memorie

O călătorie prin Ungheni cred că e bine să înceapă de la Gara feroviară, unul din cele mai vechi monumente istorice și culturale. Această convingere vine de la un unghenean, Corneliu Prepeliță, istoric de profesie, etnograf, specialist principal la Direcția Educație Ungheni, președintele Asociației Istoricilor „N. Iorga” din localitate, care cunoaște bine istoria orașului, ține mult la conservarea valorilor istorice și spirituale. Domnul profesor de istorie, mai precis, intelectualul împătimit de cunoașterea și promovarea adevărului, omul dornic ca frumusețea lumii și a orașului său, în care locuiește cu familia, să triumfe prin accederea spre valori, nu spre succes, se desprinde parcă pentru câteva ore din „Odiseea” lui Homer și povestește despre orașul căruia-i slujește credincios – prin muncă și respect.

Gara feroviară, deschisă în 1875, în perioada interbelică, în România Mare, spune dl profesor, purta numele domnitorului Vasile Lupu. Ea a fost construită pentru a continua tronsonul căii ferate Chișinău - Cornești - Ungheni - Iași, în anii 1871-1875. Mențiunea exprimată de C. Prepeliță are un temei istoric semnificativ pentru toți, nu doar pentru ungheneni – Gara feroviară a fost un punct de trecere sau chiar de staționare pentru multe personalități, regi sau lideri ai lumii.

După un an de la deschidere, în 1876, din tren a coborât însuși țarul Alexandru al II-lea, când s-a declarat războiul ruso-turc, în fața gării fiind aliniate trupele ruse. Pe aici a trecut de trei ori Leonid Brejnev, primul secretar, Alexei Kosîghin, prim-ministru, ai urss., Iosip Broz Tito, președintele Iugoslaviei, liderul comunist nord-coreean Kim-Ir-sen, fiind într-un tur prin Europa, despre care se spune că, din frica de zbor, a preferat să călătorească cu trenul, șeful Bulgariei sau Nicolae Ceaușescu. În 1992, președinții eventualei uniri, M. Snegur și I. Iliescu, nu au preferat întâlnirea lor, într-o zi de weekend, în una din capitale, dar au dat mâna la Casa Albă, un loc aparte pentru oficialitățile de stat din perioada comunistă, aflat la 2-3 km de forfota orașului. Pașii acestor lideri sau dictatori nu au lăsat vreo urmă de lumină la Gara feroviară, decât a consemnat Ungheniului denumirea de oraș de frontieră.

Clădirea îngrijită (sălile curate sunt în așteptarea călătorilor spre a-i determina să revină, confirmare făcută și de Lilia Bernic, șefa gării) păstrează aerul vetust și plăcut prin ornamente sculptate de meșterii de atunci. Pe aici și-a plimbat pașii și poetul Mihai Eminescu, în drum spre sanatoriul din Odesa, sau, cel puțin, frumusețea locurilor, dacă nu chiar o plimbare pe peronul gării cu inserarea unei dedicații poetice Basarabiei iubite, rămâne istoria pe care o cunoaște doar clădirea gării. Mai aproape de noi, Florin Piersic s-a înscris în lista călătorilor prin gara din Ungheni. Cu toate acestea, din 1944 și până astăzi, de când ecarpamentul european a fost schimbat cu cel sovietic, nu s-a întreprins o revenire la a fi în rând cu standardele lumii.

Cu toate acestea, Corneliu Prepeliță, în colaborare cu Muzeul de Istorie și Etnografie din localitate, cu Direcția Căilor Ferate din Moldova și Direcția Națională a Arhivelor, a organizat activități în scopul valorificării acestui obiectiv istoric, cultural și turistic al locului. Poate aceste evenimente, cu îndemnul la recuperarea memoriei, vor convinge pe cine trebuie să pună pe perete la intrarea în gară placa cu inscripție și în limba română, și poate cu vechea denumire Vasile Lupu, amintind contemporanilor că vodă a fost un bun străjer al locului.

Cartea de vizită a orașului sunt școlile și muzeele

Corneliu Prepeliță este pregătit pentru oricine, interesat să cunoască istoria și frumusețile orașului, să-l prezinte ca pe o carte de vizită, pe care să o (re)deschidă, eventual, să revină la Ungheni. Denumirile străzilor, începând cu Națională, care străbate centrul orașului, sunt un semn că aici cultura înfrumusețează locul. Parcul central Grigore Vieru, cu monumentul poetului în centru, e un loc de odihnă pentru  suflet și trup. A trebuit să aștept câteva minute pe un măturător, care curăța minuțios în jurul bustului, ca să am cea mai frumoasă fotografie cu Vieru sculptat în piatră.

La fel și celelalte sculpturi, produse reușite ale tinerilor de la școala de vară, strălucesc pe ambele margini ale străzii Naționale. O plimbare „prin centru” îți certifică prin monumentele închinate eroilor căzuți la datorie că unghenenii împărtășesc istoria orașului împreună cu profesorul C. Prepeliță. Cinci licee, o școală primară, două școli de sport, un Centru de excelență, două biblioteci, două colegii, două case de cultură reprezintă excelența prin educație a locuitorilor orașului, alăturându-se și cei din împrejurimi. Bisericile, opt la număr, sunt lăcașurile culte care au ținut pacea urbei.

Un monument istoric la care trebuie să te oprești, dacă vizitezi Ungheniul, este Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae”, vechi lăcaș, înălţat la sfârșitul sec. XIX, pe moșia satului Dănuţeni, astăzi cartier al orașului Ungheni. Ctitorul principal al acesteia este principele Constantin Moruzi, descendent al unei influente dinastii fanariote. El a ales cel mai înalt loc pentru construcţia bisericii, astfel ca sfântul lăcaș să fie văzut de către toţi sătenii, iar urcând pe clopotniţă, să se vadă Iașul, orașul îndrăgit și dorit al boierului.

Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni (director Vasile Iucal) cu peste zece mii de exponate, care conțin colecţii de arheologie, port popular, scoarţe și covoare, ţesături tradiţionale, obiecte de uz casnic, numismatică, fotografii, cărţi vechi și documente, artă este o atracție turistică cu porțile mereu deschise în așteptarea vizitatorilor. În 1960, în plin ateism, când se închideau lăcașele de cult, la Ungheni, o biserică închisă deschidea un muzeu. Așa s-a înființat Muzeul de Istorie și Etnografie, în 1967.

Directorul muzeului, Vasile Iucal, te poartă prin cele șase săli, încărcate de istorie, te duce cu imaginația spre vechile culturi și te lasă să alegi tu la care pagină să te oprești. Nu e niciuna mai puțin interesantă, iar ghidul te fascinează, arătând la o barcă din lemn, unicat, găsită în râul Prut, ce datează din sec. IX, d. Hr. Într-un colț al sălii, o paradă de costume populare, unul din ele, dăruit de o bucovineancă, cu șuvițele tricolorului în formă de catrință, este atracția sălii. Vasile Iucal spune cu o bucurie camuflată, caracteristică unui intelectual, care prezintă istoria în mod obiectiv și avizat, că asemenea costum a purtat și regina Maria.

Din holul muzeului te conduc privirile sculptate, într-un material reușit al artei sculpturale de Ion Zderciuc, unghenean și el, personalitățile neamului, pe ai căror umeri s-a construit istoria muzeului: M. Eminescu, A. Cantemir, E. Loteanu, A. Vartic, Ștefan cel Mare, Gr. Vieru, P. Halipa.

La Turnul Eiffel s-a făcut unirea mult așteptată de români

La Ungheni, podul metalic peste Prut, care încă mai desparte Republica Moldova de România sau leagă orașul Ungheni (RM) de comuna Ungheni, jud, Iași, a fost construit în anii 1876-1877, după proiectul arhitectului francez Gustave Eiffel, creatorul Turnului Eiffel din Paris. Numele oficial a fost adoptat la 20 aprilie 2012, în cadrul Ședinței Consiliului orășenesc Ungheni. Podul este un Turn Eiffel inversat, pe orizontală sau, mai bine zis, un drum lung, rezistent de un secol și jumătate, ca și speranța românilor la unire.

Podul feroviar de la Ungheni a rămas în istoria și în memoria românilor cel mai frumos eveniment în care s-au aruncat florile speranței, s-au îmbrățișat frații după 50 de ani de înstrăinare, s-a stropit bucuria unirii din 1990 cu roua lacrimilor.

Turnul Eiffel din Ungheni rezistă cu stoicism sub greutatea vagoanelor ce duce românii de acasă-acasă. Și doar atunci când cineva are bucuria unică, așa cum am avut-o eu, să meargă victorios, cu ușurința propriilor pași peste șinele de oțel ale căii ferate, uitându-se în jos la apa Prutului, mai crede că în orașul de frontieră din vestul
Moldovei, frumos și prosper, se aude deseori îndemnul: „Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”

Autor: Silvia STRĂTILĂ 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 378

Susține Natura.md: Devino Patron!