La Holercani, în brațele Nistrului

De când umblu prin aproape toată țărișoara, mi-am creat o hartă imaginară a locurilor mele preferate de picnic. De fapt, poate sună prea pretențios cuvântul „picnic” și știu că mulți dintre cititori își vor imagina cine știe ce banchete la care îmi car familia în weekend. Însă ceea ce am eu în minte este un loc unde să îmi odihnesc picioarele și să-mi clătesc ochii cu frumuseți, în timp ce îmi amăgesc foamea cu o gustare. Astfel de locuri am tot găsit prin țară și am avut grijă să revin, indiferent de sezon sau vreme.

La Holercani, în brațele Nistrului
Vatra veche a satului Holercani se află sub apele Nistrului, în urma ridicării barajului de la Dubăsari în anul 1954. Doar biserica, fiind pe locul cel mai înalt, a rămas să vegheze un sat dispărut sub ape

De când umblu prin aproape toată țărișoara, mi-am creat o hartă imaginară a locurilor mele preferate de picnic. De fapt, poate sună prea pretențios cuvântul „picnic” și știu că mulți dintre cititori își vor imagina cine știe ce banchete la care îmi car familia în weekend. Însă ceea ce am eu în minte este un loc unde să îmi odihnesc picioarele și să-mi clătesc ochii cu frumuseți, în timp ce îmi amăgesc foamea cu o gustare. Astfel de locuri am tot găsit prin țară și am avut grijă să revin, indiferent de sezon sau vreme.

Un asemenea loc se află la Holercani, pe malul Nistrului, lângă vechea biserică a satului. Îmi amintesc exact momentul când am decis că acolo îmi place să mănânc: era o zi mai friguroasă de primăvară, vântul era rece și tăios, iar eu eram ruptă de foame. Am intrat în alimentara din centrul satului, iar peste 10 minute am ieșit cu brațele doldora de tot felul de bunătăți, așa cum se întâmplă la foame mare. Am urcat în mașină și m-am lăsat purtată pe drumul în pantă până în apropierea bisericii a cărei cupolă strălucea în lumina soarelui ridicat peste Nistru. Acolo m-am așezat pe ce am nimerit și am dat iama în mâncare.

Vântul îmi bătea drept în față, eu tremuram cu cinci rânduri de haine pe mine, lacrimile îmi curgeau din ochi de frig ce-mi era, dar nu mă dădeam dusă de acolo pentru că mi-a căzut cu tronc locul acela. Liniște. Calm. Și o stare de huzur după pauza de masă. Și frumusețe cât cuprinde: stâncile abrupte ale Nistrului, malurile stâncoase întretăiate pe alocuri de defileuri adânci, fluviul lat și adormit, cerul senin peste o biserică frumoasă… Toate acestea m-au ademenit iar și iar, m-au chemat și m-au convins că aici e bine de revenit. Iar eu m-am ținut de cuvânt: am venit aici și toamna, când malul Nistrului e inundat de nuanțe de cărămiziu, și vara, când toată suflarea se scaldă în lene și odihnă. Și țin minte că am poposit și iarna: mi-a rămas în memorie o lună de februarie când întreg Nistrul era înghețat bocnă și mașinile treceau pe el încoace și încolo.

Drumul care leagă satul Holercani de azi cu bătrânul Nistru


Locul meu de picnic de pe malul Nistrului a fost, odinioară, centrul satului Holercani. Poate că cititorii mei știu acest lucru, însă mie de fiecare dată îmi place să mă gândesc la chestia asta: aici, cu sute de ani în urmă, era buricul târgului. Pe aici lumea forfotea în zilele de piață și tot aici aveau loc evenimente importante pentru viața satului. Astăzi este un loc scăldat de apele Nistrului ce se strâng și se adună în fața barajului de la Dubăsari. Satul Holercani a fost atestat pentru prima oară în luna ianuarie a anului 1446. Localitatea era din start patrimoniu mănăstiresc, aparținând de Mănăstirea „Sf. Sava” din Iași. Satul a prosperat în secolele ce au urmat, și-a sporit numele de case și de locuitori, pe care îi hrănea Nistrul cu prinoasele sale. În centrul satului era și o biserică veche de lemn, care a fost înlocuită în 1895 cu una mai mare și mai încăpătoare, din piatră.

În 1954 imaginea satului s-a schimbat complet: s-a născut ideea construirii barajului de la Dubăsari. Atunci, sute de gospodării au fost strămutate sus, pe podișul Nistrului, iar vatra veche a satului, inclusiv cimitirul, moara, fântânile – au fost inundate de apele fluviului zăgăzuite de noua construcție. Biserica din centrul satului s-a pomenit pe țărmul noului lac de acumulare adânc de 19 m și lat de 528 metri, cu o suprafață totală de aproape 6750 ha. Plopii care se înălțau pe atunci lângă biserică se văd și azi, iar odată l-am auzit pe preotul din sat cum povestea că ține minte acești copaci din frageda sa copilărie fixați în mijlocul unei intersecții din centrul localității. Biserica poartă azi hramul sfântului Nicolae. Pe lângă cărțile religioase și icoanele lucrate cu iscusință, lăcașul adăpostește și câte ceva din arhiva satului, în special albume cu fotografii vechi care arată cum era Holercaniul înainte de strămutare. Deși se află tocmai la capătul îndepărtat al satului, biserica e frecventată în continuare de localnici, care vin aici pentru a participa la serviciul divin, mai ales în noaptea Învierii. După părerea mea, nici că există un alt loc mai frumos pentru a petrece sfânta noapte de Paște. Parcă văd luminițele răsfirate în curtea bisericii, pe malul Nistrului care clipocește tăcut în noapte.

Biserica veche din Holercani


Și totuși, frumusețea acestui lac a venit cu un preț mare de plătit: odată cu construcția barajului de la Dubăsari și a lacului de acumulare omonim, a avut de suferit și întregul ecosistem al Nistrului, căci barajul a întrerupt mișcarea naturală a multor specii de pești semi-migratori. Ca urmare, peștii nu au mai avut unde să-și depună icrele în apa adâncă a lacului, astfel încât au scăzut brusc și dramatic populaţiile de nisetri, șalău, hering de Dunăre și alte specii valoroase de pești.

Toate aceste modificări uriașe – strămutarea de sate, deteriorarea habitatului acvatic, plantarea miilor de tone de ciment de-a curmezișul Nistrului – s-au făcut pentru unicul scop de a crea o centrală hidroelectrică menită să aprovizioneze cu energie electrică populația Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Această centrală are o capacitate de 48 mii de kW, iar producția medie anuală de energie electrică este de 261 milioane kilowați-oră. După războiul de pe Nistru, centrala a ajuns să fie controlată de autoritățile separatiste transnistrene. De altfel, întreaga zonă a lacului Dubăsari, din ambele maluri, se află în zona de securitate transnistreană, unde diverse sate se află fie sub controlul autorităților moldovenești, fie a celor separatiste. Orice vizitator străin care se abate pe aici ajunge invariabil să fie confuz de amestecul acesta sălbatic al elementelor politice înlănțuite de mai bine de 20 ani într-un conflict înghețat de pe urma căruia are de suferit inclusiv și natura. Și totuși, oaspeții acestui loc rămân iremediabil cuceriți de frumusețea peisajelor pe care Nistrul le binecuvântează în fiecare zi în drumul său spre Marea Neagră.


Despre aceste locuri pitorești vom continua să scriem în numerele următoare, căci vom ține calea mai departe, în susul apei, acolo unde apele lacului Dubăsari clipocesc la marginea satelor Marcăuți și Molovata. Rămâneți alături de noi, dragi prieteni, să re-descoperim tărâmul fermecător al Nistrului!