Drumul patimilor poetului Nicolae Țurcanu

Preludiu la un destin

După părerea mea, Nicolae Țurcanu este unul din cei mai valoroși poeți din perioada postbelică, dar și cel mai chinuit, nedreptățit,  martirizat și trecut în anonimat de către confrații săi de breaslă. Mare patriot, cărturar autodidact, Nicolae Țurcanu  a purtat cea mai noduroasă cruce a patimilor  pe parcursul întregii vieți, începând cu frageda copilărie, adolescența, educația proletcultistă, ostrovul de după zăbrele în holocaustul urșilor albi, și în special prigoana din libertate, continuând să rămână nedescoperit și după cei peste 37 de ani de la trecerea la cele veșnice.  

Biografia acestui OM este împestrițată cu imense pete albe și ar putea fi însăilată doar cu unele date provenite chiar din opera sa, atât poezia cât și proza, care  poartă un caracter autobiografic din simplu motiv că, intuind „onorurile” de care se va învrednici multe decenii în continuare, el și-a descris întregul drum al suferințelor și durerilor lăuntrice. La fel, unele date prețioase pot fi spicuite din corespondența poetului cu Grigore Ciugut, președintele asociației „Lira”, nuvela acestuia „Cuvânt despre prieten” și dosarul penal.

 Fără aripi, în cuibul rece

Nicolae Țurcanu s-a născut la 21 ianuarie 1918 în satul Nezavertailovca, raionul Slobozia, din stânga Nistrului, în familia țăranilor mijlocași Maxim și Anastasia. La cinci ani  rămâne orfan de tată, decedat din cauza complicațiilor rănilor din primul război mondial. Abia de se răcise mortul în groapă, că maică-sa încă tânără și frumoasă, rămasă văduvă cu doi copii: „Îi căzuse troahnă la inimă unui om bogat și rău, care și-a omorât în bătăi nevasta cea dintâi și un copil, și în câșlegile Crăciunului s-au căsătorit. Pe noi, adică pe mine și pe soră-mea nu ne-a luat. Ne-a lăsat până în primăvară, când vor trebui mâini de lucru…”.

Cu câtă tristețe și durere sufletească își amintește poetul de anii copilăriei în poezia „Spovedania unui ghinionist”: „Îndemnul era varga, bățul,/ Sudalma. Palma. Pumnul greu./ Cureaua. Lozia de sânger/ Și tot ce mai da Dumnezeu.” Ori: ”Flămânda mea copilărie/ Se roagă, dacă nu mălai,/ Măcar un boț de mămăligă/ Să-i deie sfântul Neculai.” La doar 8-9 anișori e părăsit de maică-sa, care se refugiază cu soțul peste Nistru în Purcari: „Îmi zise mama: Hai, băiete,/ Învață-te prin glod să-noți,/ Agonisește-ți singur pâinea/ Și necăjește-te cum poți.” Iar nu zăbavă, lăsat în voia sorții și de unica soră, reîntregită cu familia (poezia „Sora”): „Zadarnic  spre trezire într-o joie -/ Pe frunte mâna ta ți-am așteptat./ În urma mamei dându-ți jalei voie/ Tu noaptea Nistrul plin ai înotat./ O pasăre nu-și lasă puii bieții,/ Fără aripi în cuibul rece, nu!”

Rămas singur, neajutorat, cerșetor de stradă, cu unicii coabitanți – rozătoarele înfometate, care s-au înfruptat din degețelele și urechiușele lui, în toiul foametei organizate de ruși în 1933, flămând, cu picioarele umflate bocnă, a supraviețuit ca prin minune. Fiind hoinar, se lipește de poștașul satului, învață alfabetul, citește toate cărțile din bibliotecă, pentru un măr, o hrincă de pâine lecturează analfabeților scrisorile, astfel în ajunul pubertății este surprins de un boss raional în incinta cârmuirii colhozului, șeful este apostrofat, iar el dus de ureche la școală în clasa întâi, la care protestează vehement că el e „cărturar”.

Fiind examinat, este promovat direct în clasa a cincea, în continuare absolvă  „semiletca” în doi ani, apoi școala pedagogică din Balta, editează două cărți de poezie: „Întâiul păhar”, 1939 și „Cântări din tinerețe”, 1941. Devine membru al  Uniunii Scriitorilor, împreună cu Bucov, Cruceniuc, Barschi, Doibani etc., iar războiul îl surprinde în anul trei la Institutului pedagogic din Tiraspol. În anul 1940 se căsătorește cu jurnalista Vera Lâsovscaia.

Salut, dulce Românie!  

Începutul războiului, panică, bombardamente, românofobie, evacuare val-vârtej, îl surprinde țintuit la pat din cauza reumatismului. Apelează la scriitorul Lev Barschi care pleca cu mașina, iar acesta, în bătaie de joc, îi pune la dispoziție un car cu boi. Ajungând cu greu la stația de tren „Razdelnaia”, depășit de nemți, fără a fi luat în seamă, se întoarce în sat, iar la 10-15 zile e vizitat de șeful de post.

În scurt timp este internat în spital, intră sub oblăduirea marelui academician Nichita Smochină și a fiului său Alexandru, subprefectul Transnistriei, de unde începe cea mai frumoasă etapă a vieții sale. Cu câtă dragoste își amintește de tratamentul din București: „Câteva luni, renumitul profesor Lupu m-a tratat ca pe un fecior al său. Zilnic mi-aducea nu prafuri, nici tablete, ci leacuri preparate din plante medicinale, m-a autoinstruit în această direcție și n-am mai apelat la ajutorul doctorilor”.

Împreună cu ansamblul „Junii Bugului” a participat la nenumărate serate, a declamat poezii, printre care și una „buclucașă” (Salutarea noastră): „Bună ziua, deal și vale,/ Frate, soră, mamă, tată,/ Noi vă zicem bună ziua,/ Iar adio, niciodată!” A savurat dulceața limbii române, a cunoscut operele clasicilor literaturii române, dar și universale, interzise în Rusia, de câteva ori a participat la Universitatea de vară din Vălenii de Munte, a contactat cu intelectualitatea românească, astfel devenind  mai român decât mulți români, chiar având propunerea de a se refugia, la care a refuzat. S-a încadrat în procesul de muncă împreună cu soția în biblioteca Institutului cultural român din Tiraspol.

Condamnat de călăul Bucov

După reîntoarcerea hoardelor mongolo-ruse, prin iunie ”44 pleacă la Soroca, la guvernul provizoriu „maldavnesc” staționat din februarie, fără a cunoaște numele fariseului șef, unde întâmplător dă de bunul său prieten, Macarie Radu, comisarul învățământului, care pe nepusă masă îl face directorul școlii din Nezavertailovca. Bucuros, la ieșirea din local îi căzu inima-n călcâie, observându-l pe Emilian Bucov, șeful guvernului avorton, care îi purta pică pentru o critică inofensivă de la Balta, iar în poartă e arestat și încătușat în cetatea Sorocii.

După luni de zile, și în special nopți de cercetări în cadrul tribunalului militar, poetul depune contestație la Curtea de casație a Ucrainei, care nu constată nimic antisovietic în poezia sa și este achitat. Achitat da, dar nu spre casă, ci din nou în cetate, unde același Bucă (Bucov) îi întocmește alt dosar și în aprilie 1945 încasează 10 ani de ocnă.

„Caietul verde”, înghețul veșnic și Soljenițîn

După peregrinările batjocoritoare prin mai multe pușcării, obține ”viză de reședință stabilă” în Norilsk. În condițiile celei mai crâncene inchiziții staliniste, aflat în anturajul milioanelor de sclavi, foști mari savanți, intelectuali, oameni de cultură, consolidați prin fenomenul antropic de supraviețuire, Nicolae Țurcanu creează cea mai valoroasă operă, „Caietul verde”.  Aflând că e poet, aceștia au stors apă din piatră ca Moise în pustie, l-au înzestrat care de care cu toc, peniță, caiet, „zelioncă” în loc de cerneală, fapt confirmat de autor: „Acolo îmi înfiripam versurile în memorie, iar seara prietenii fideli îmi aduceau caietul verde, mă îndoseau într-un colțișor de nădejde, le notam în pripă și din nou mi-l ascundeau... Aceste poezii, inclusiv poemul neterminat „Calea după soare”, pot fi descifrate numai cu ajutorul lupei, de aceea au rămas intacte, inedite. Poate cândva s-a schimba vremea, s-a măcina altă făină și, după ce voi pleca în neființă, se vor găsi oameni buni, care le vor scoate din lădița veche, le vor descifra și publica.”

Legendarul „Caiet verde”, cu cele 269 de poezii, dar și cele două poeme mari („Calea după soare” și „Crima lor – pedeapsa lui”, fiecare a câte 11-12 pagini), toate cu litere microscopice și alfabet latin, citite doar cu lupa, în care și-a expus tot amarul, durerea, ura și revolta, turnându-i în cap lui Stalin cazanul cu catran încins direct în talpa iadului, reprezintă un fenomen aparte, o adevărată capodoperă, dacă nu pe plan universal, indiscutabil este caz unicat pe imensitatea imperiului mefistofelic.

Cert este că, din amarul de disidenți autohtoni, trecuți prin această tocătoare infernală, niciunul nu a fost atât de consecvent, acest curaj i-a lipsit și lui Soljenițîn, care și-a scris cartea la câțiva ani după eliberare.  Apropo, în cartea  „O zi din viața lui Ivan Denisovici” figurează și Nicolae Țurcanu. E vorba de convoiul de deținuți reîntors la locul de muncă în căutarea unui presupus evadat, „dezertorul” cu pricina fiind  moldoveanul leșinat de foame, spionul român ”blagoslovit” de ungur cu șutul în fund.

 Reîntoarcerea în infernul de acasă

După eliberarea din infern drumul pătimirilor a continuat cu o și mai mare amploare, în document fiindu-i indicat drept exil raionul Camenca, fără drept de cazare în casa părintească, cu toate ușile ferecate la cererea de a se angaja la muncă. Cu greu a găsit un loc de vânzător de înghețată, dar și aici cu ghinion, a rămas fără bani, fiind impus să achite valoarea produsului topit pe timp de vară.

Rămas șomer, devenise zilier prin gospodăriile oamenilor, executând orice muncă pentru o hrincă de pâine. Cu timpul, fiind un om excepțional de empatic, s-a apropiat de cei din satul de baștină, cunoscând orice muncă prin gospodărie, fiind un pescar iscusit, crescător de iepuri și alte vietăți, obținând și câteva ore de „maldavanschii iazâc” în școala rusă și-a înjghebat o gospodărie ca o jucărie, devenind un loc atractiv pentru scârțiitorii de condei din capitală.

Referitor la creația literară, Nicolae Țurcanu, care putea compune câte 2-3 și mai multe poezii pe zi, și nu în jilțul scremător de ode partidului, ci  executând orice muncă prin gospodărie, s-a pomenit a fi persona non-grata, fiind lipsit de orice cale de a publica vreo poezioară. Aceeași secătură, Emilian Bucă, care și azi „veghează” în USM la urcarea spre etajul doi, s-a făcut luntre și punte pentru a-i fereca ușile la toate editurile, instalând clandestin posturi de pază cu cățeluși-roboței devotați. Astfel, fiind un păstor devotat al scrisului și acumulând un număr imens de poezii și proză, a tot încercat la fiecare etapă a vârstei să editeze câte un volum respectabil de carte, dar irodul clandestin avea grijă să-i plaseze la timp ceata de revizori, care

făceau harcea-parcea din poeziile lui, trunchiindu-le în fel și chip: „Din cele 150 de poezii aprobate de USM nu a rămas niciuna... Dar iată că peste câteva luni primesc corectura. Mi-e rușine s-o iau în mâini! Din cele și așa puținele poezii rămase au fost aruncate încă o jumătate. Nu carte! Nici măcar broșură. Nicio legătură între poezii. În diferite poezii sunt denaturări, omisiuni, suplimentări inutile, încălcări ale metricii stihului, rimei...” Apelează la instanțele de resort, Danilenco, Hropotinschi, Tampei, Petric, dar toți rămân stană de piatră: ”Toată ostilitatea pornește de la o persoană autoritară și deci influentă, care și azi regretă că nu poate să tragă un glonț în fruntea mea. Cu oricine se întâlnește mă ponegrește cu cele mai josnice cuvinte, oriunde află, îmi boicotează aparițiile… numindu-mă „trădător de țară...”

 Când va fi reabilitată opera integrală a poetului Nicolae Țurcanu? Din lipsă de spațiu nu voi înșirui avalanșa de lovituri aplicate poetului, nu mă voi implica în mahalagismele scriitoricești, toate sunt prezentate în primele patru  volume ale cărții „Drumul patimilor poetului Nicolae Țurcanu” apărute în anul 2020, dar fiindcă au fost trecute cu tăcerea, în 2021 am editat al cincilea volum „Caietul verde” descifrat în incinta muzeului de istorie.

Din păcate, instanțele responsabile pentru promovarea valorilor scriitoricești, în realitate trec cu indiferență pe lângă opera acestui mare pătimit. Opera poetului a fost doar parțial răsfoită de unii scriitori, dar analizată atent, de niciunul. Păcat de spus, toți clatină din cap „afirmativ”, de nu cumva în grai bulgăresc, dar să spună ceva, o fac pe „tac mă cheamă”. Astfel, rămân în așteptarea fondării unei UCM veritabile (Uniunea cititorilor din Moldova).  

Autor: Loghin Alexeev,

  conf. univ., USMF „N.Testemițanu”

Susține Natura.md: Devino Patron!