Oraşul-poezie

Oraşul-poezie

[Într-o cameră de hotel, târziu în noapte, se aștern următoarele rânduri:]
Dragă Mică Vienă de pe Prut, 
Voiam să te cunosc de atâta timp. Am auzit multe despre tine. Despre legătura ta specială cu Alexandru cel Bun. Despre cât de frumos ai crescut, chiar dacă n-ai avut întotdeauna cea mai fericită soartă. Despre influenţele tale. Despre străduţele șarmante cu piatră cubică. Despre oamenii ce le-au/te-au cutreierat de-a lungul secolelor. Despre căsuţele în care au locuit câţiva dintre cei care aveau să-și lase o amprentă vie pe istoria noastră (Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, fraţii Hurmuzachi ș.a.). Despre căldura pe care o emani. Despre valoroasa ta Universitate în stil mauro-bizantin (mai întâi, reședinţă mitropolitană construită de arhitectul ceh Josef Hlávka), înfiinţată în 1875, inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO (2011). Despre însemnătatea Sălii de Marmură. Despre rănile tale tăcute…
Iată-mă aici, în sfârșit, dragă Cernăuţi. Mâine (deja azi) o să-ţi admir îndeaproape chipul…
” 

Somnul mă fură. Cu stiloul în mână și gândul neterminat. Subconștientul, însă, se va ocupa de restul. Va avea grijă să-l scrie, rescrie și continue mai departe printr-un set de simboluri. Așa cum îi place lui. Mai întâi, în jur, se formează niște nori cenușii care, treptat, se „topesc”, transformându-se într-un fel de ceaţă. Apoi, negura (vremurilor) „alunecă” delicat de pe imaginea ce urmează să mi se dezvăluie. Ca un cearșaf alb de pe șevalet. De pe o canapea veche. De pe umărul unei muze.

În spatele meu se înalţă o ușă maronie-roșcată, masivă, sculptată în lemn. În faţa mea se deschide o colonadă tulburător de frumoasă, cu niște magnifice bolţi. Simetrie perfectă. Ceva, însă, e neobișnuit. Nu se vede niciun om la orizont. Nu se aude niciun foșnet. Afară frunzele ori petalele par înmărmurite. Nicio adiere. Nicio mișcare. Nimic. Până și eu parcă n-aș fi… „eu”. O tăcere care mă face să mă îndoiesc de propria-mi existenţă. Un culoar în care pașii demult s-au pierdut (deși nu e „Sala Pașilor Pierduţi”).

Sparg liniștea incomodă prin ecoul încălţărilor ce evadează din „pătrăţelul” iniţial și se familiarizează încet cu celelalte plăci de marmură. Înaintând prin galerie și uitându-mă în jur, îmi dau seama c-am mai văzut-o. În fotografii. Ai putea ușor să crezi că te plimbi prin una dintre prestigioasele instituţii britanice de învăţământ. Cel puţin pe atât de impresionant e acest edificiu! În depărtare, pe același coridor, își face apariţia din stânga un bărbat brunet, cu un aer misterios, întorcându-și faţa în direcţia mea. Îmi zâmbește trist. De parcă duce pe umerii săi greutatea sfâșietoare a lumii, dar, totodată, o face cu graţie. Ca Prometeu. 

Își continuă calea înspre ușa din capătul celălalt al galeriei. Îl urmăresc cu privirea. Dintr-un buzunar îi cade un fragment de hârtie. Îl strig. Niciun răspuns, nicio tresărire, nici un gând de-ntoarcere. Mă-ndrept spre „locul faptei”. Îmi iau ochii de pe enigmaticul personaj pentru o secundă, ca să ridic colţișorul rupt și îngălbenit de filă. A dispărut. La fel de repede și discret precum s-a strecurat în peisaj. Am citit fără să vreau (bine, bine, voiam, de fapt) cuvintele frumos înșiruite în cerneală:
Viitorul și trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nveţe
(…)”.

Mă trezesc destul de brusc. E trecut de 3 dimineaţa. Senzaţia visului mai persistă. „Simetrie perfectă…”, mă gândesc, cât sting veioza șimbrăţișez perna.

Peste câteva ore, cortina de întuneric cade, iar soarele își reia rolul principal. Admir de la balcon (pe lumină de zi) câteva crâmpeie din capitala, de cândva, a „Ţării fagilor”. Are o fineţe aparte a trăsăturilor, iar micile „riduri” nu fac decât să-i accentueze și mai mult farmecul. Pornim pe drumuleţele expresive de caldarâm, bogate în clădiri de epocă (câteva case-corabie, chiar), bine-cunoscuta pietonală Olga Kobyleanska (fosta Stradă Domnească) fiind unul dintre acestea. Ne-ndreptăm, ulterior, spre împrejurimile teatrului muzical-dramatic cu același nume (în Piaţa Teatrului, fosta Piaţă Vasile Alecsandri, unde se mai găsește și Universitatea de Medicină, și Muzeul de Istorie și Cultură a Evreilor din Cernăuţi), nu înainte, însă, de a trece pe lângă  Primăria din Piaţa Centrală (fosta Piaţa Unirii). Pe parcursul plimbării, vocea orașului te seduce, discutând cu tine în rime atent alese (decenii întregi), iar, la un moment dat, te vei surprinde, probabil, valsând discret. Un oraș-poezie. Un oraș-simfonie.

Ajunși pe strada Universităţii, trecem pe la statuia celui care a reușit, prin creaţia lui, să-nvingă timpul și care a-mbrăţișat aceste meleaguri de la o vârstă fragedă – poetul nepereche Mihai Eminescu. Începem, apoi, să urcăm, cu avânt, înspre fosta reședinţă a mitropoliţilor Bucovinei și Dalmaţiei. Astăzi, distinsa Universitate Naţională din Cernăuţi. Un monument de o spectaculozitate exterioară și interioară complexă. Fără un gram de exagerare. Explorăm cu sete teritoriul său, rătăcind în voie. Petrecem minute bune atât în solemna Sală Albastră, cât și în cocheta Sală Roșie, unde, legenda spune că oglinzile te fac să arăți mai tânăr(ă) cu câţiva ani – probabil câte unul pentru fiecare dintre cele 5-6 straturi ale sale. Eu, în schimb, întineresc doar admirând plafonul inundat în culori și forme atât de minuţios și armonios sculptate. Dacă mai stau puţin, am să ies copil mic de aici – târâș, chiar.


Sala de Marmură (Sala Sinodală), însă, este cea care ne cucerește definitiv: tavanul de stejar (cred) în relief, cu motive florale (și nu doar), în stilul celui menţionat anterior, candelabrele elegante de cristal, coloanele măreţe de alabastru/ marmură, împletiturile melodice din zona arcelor, scaunele stilate ș.a.m.d. Un loc cu adevărat demn de votarea Unirii Bucovinei cu România, ce s-a petrecut la 15/28 noiembrie 1918. 

 

Și, uite…uși maronii-roșcate, masive, în lemn, colonade tulburător de frumoase, cu niște magnifice bolţi. Culoarul din vis. Culoarul de vis. Nu degeaba îmi părea cunoscut. Dar bărbatul? Poate mă luminează ghidul, care se află și el pe acest coridor. Are un grup. Trag cu urechea. Dulce grai românesc.
Tresalt și mi se-nmoaie un pic genunchii când începe să recite: 
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine
”.

Dar tu, dragă oraș-poezie, în schimb, mi-ai cam înmuiat inima…

 

Text şi foto: Sorenela RENIȚĂ