Devino Patron!

Grigore Vieru e o părticică din noi

Cine n-a auzit de Grigore Vieru? Cine nu va auzi din veac în veac de acest Poet, căruia Cel de Sus i-a dat marele Har şi cu el – Nemurirea?

Grigore Vieru e o părticică din noi
Grigore Vieru în ospeţie la revista NATURA, 27 aprilie 2005

Dar îl cunoaştem noi oare? Îl vor cunoaşte oare cei ce vin?

Cu toate că este contemporanul nostru şi ne este atât de aproape, el rămâne totuşi atâta de departe…

Incontestabil e şi adevărul: Grigore Vieru e o părticică din noi, pentru că ni s-a dăruit nouă, e o părticică din sufletul şi Dorul nostru, din Speranţa şi Idealul nostru Sfânt. Şi cred că n-aş greşi spunând: cât Vieru avem în noi, atâta Credinţă, Neam şi Ţară avem, şi atâta sorţ de izbândă avem – în zile senine şi în vremuri tulburate. Deci, cu Vieru din noi, să ne apropiem de Vieru, să-l cunoaştem, să-l înţelegem şi să ne lumineze. Căci o lumină este.

Vai, şi ce chip avea Vieru?! Un chip de Sfânt, coborât parcă dintr-o icoană… şi cuprins într-o icoană. Dar a fost om. A fost şi martir. Şi, nu ştiu de ce, gândindu-mă acum la Grigore Vieru şi văzându-i parcă în faţa ochilor chipul lui de Sfânt, mă prind la gândul că şi Domnul nostru Isus Hristos a fost întrupat tot în chip de om…

Da, Vieru e lumină, e adevăr, e sabia dreptăţii!

 

Să-l citim pe Vieru, să ne întărim şi să învingem întru Lumină şi Adevăr! Şi atunci bucuria va fi tot a noastră. Vieru s-a crucificat doar tot pentru salvarea şi bucuria noastră. Nu pentru binele său. El a rămas doar cu lacrima… Şi-a dorit şi în ultimul drum s-o ia.

„Ca Noe în barcă, pluti-voi / Pe apele potopitorului ceas, / Luând cu mine / o singură fiinţă: / Lacrima. (CRUCEA)

 

Suntem cei chemaţi să-i cunoaştem măreţia, să vorbim despre Grigore Vieru, să scriem şi să-l prezentăm urmaşilor noştri aşa, cum l-am văzut, cum l-am cunoscut, cum l-am înţeles noi, contemporanii domniei Sale, frate drept de suferinţă cu Poetul nepereche Mihai Eminescu.

Da, despre Grigore Vieru, ca şi despre Mihai Eminescu, urmează să scrie şi să vorbească generaţii întregi, nenăscute încă, dar aceea va fi altceva, decât mărturisirile contemporanilor săi, alături de care a trăit, a creat, a iubit şi a suferit.

 

Mă bucur că sunt unul dintre contemporanii lui Grigore Vieru. Mă bucur că şi copiii, şi nepoţii mei l-au văzut, l-au ascultat pe marele Poet şi au crescut cu Poezia domniei Sale.

Ori de câte ori aveam norocul să mă întâlnesc cu Grigore Vieru, ne întâlneam ca fraţii: cu dragoste, căldură sufletească şi smerenie. Pentru că aşa era Vieru. Cu toată lumea – era bun, milostiv şi smerit, nu doar cu mine, ca pământeni ce ne aveam, era un mare copil cu ruşine de la mama…

 

Mă bucur că şi părinţii mei l-au cunoscut de mic copil şi până hăt-hăt încoace vreme, când a ajuns Grigore Vieru de-o lume cunoscut… Căci ne-am născut în sate învecinate, Şirăuţi şi Pererita, sate ca două surori – cu o mulţime de şirăuţeni în Pererita şi nu cu mai puţini pereriteni în Şirăuţi.

Părinţii mei şi cu ai lui Grigore Vieru au hrămuit, s-au bucurat împreună, până tatăl Poetului, Pavel Vieru, a fost dus în focul celui de-al doilea război mondial şi ucis pe câmpul de luptă.

Al meu tată, mulţumesc Domnului, s-a întors din bătălie şi o viaţă toată s-a bucurat de „feciorul lui Pavel”, precum îl numea tata pe Grigore Vieru.

Dar parcă numai tatăl meu, numai mama mea se bucurau părinteşte de Poetul care, ca nimeni altul, a cântat prin lacrimă bucuria şi durerea acestui neam?! O lume l-a iubit pe Vieru, l-a aplaudat, precum nimeni poate, nici un poet, n-a avut parte de atâta dragoste şi atâtea aplauze. Martor am fost în repetate rânduri. Fie la grădiniţa de copii, fie la şcoală, fie în sala de concert.

Dar nici fariseii n-au dormit. Doar aşa-i: cei rataţi i-ar îneca într-o lingură de apă pe cei înzestraţi cu Harul lui Dumnezeu. Şi, din păcate, aceşti farisei, care mai fac umbră acestui pământ, i-au măcinat Poetului viaţa şi sănătatea. Şi, când te gândeşti, cine? Nişte urgii ale căror nume au murit înainte de a se naşte!

După o serie de atacuri satanice în presă, din partea unor nulităţi de la publicaţiile Comunistul Moldovei, Moldova Mare, Moldova Suverană, Nezavisimaia Moldova şi altele de teapa lor, vrând cumva să-i potolesc necazul ce l-a dus pe pat de spital nu doar cu un infarct pe cord, am căutat, creştineşte, să-l susţin cu-o vorbă măcar… după care domnia Sa îmi spune amărât: „Să ştii că tatăl dumitale a zis bine „Nu mi-i ciudă, când mă mănâncă un păduche, dar mi-i necaz, când mă sapă o lindină care nici ochi n-are”…

Mi-a povestit maestrul Vieru atunci, în prezenţa doamnei Raisa Vieru, şi un alt necaz, de-acasă, de la Pererita.

- Îmi dă telefon o nepoată din Pererita, speriată nu ştiu cum, şi mă întreabă:

- Mata unde eşti, bădiţă Grigore, la spital?

- Cum adică, la spital? o întreb şi eu. Doar mă telefonezi acasă?

- Da, dar vezi mata, la noi vuieşte satul că te-au dus la spitalul de la Costiujeni, că mata ai înnebunit… şi ţi-ai pregătit mormântul, ţi-ai instalat monument în cimitir. Am fost şi l-am văzut…

 

Azi, mulţi dintre acei rătăciţi, intoxicaţi de ideologia comunistă, care l-au amărât de-atâtea ori pe marele Poet Naţional, ar trebui să se pocăiască, să se roage ca Poetul ucis de ei să-i ierte, de-acolo, din ceruri. Şi Vieru îi va ierta, căci a fost om bun ca nimeni altul, a fost un sfânt printre noi…

Istoria? Ce o să spună istoria despre acei care l-au omorât şi care au lăsat să fie omorât un Grigore Vieru? Nu ştiu. Istoria are legile ei.

Păcat că marele Grigore Vieru n-a ajuns la ai lui 75 de ani. Ştiu că s-ar fi bucurat nespus, dar totodată ne-ar fi bucurat mai mult pe noi, dăruindu-se nouă. Căci aşa a fost, aşa rămâne Grigore Vieru în amintirea contemporanilor: o Dăruire, o Dragoste, o Speranţă.

 

Ionel CĂPIŢĂ, februarie 2010, revista NATURA

 

Susține Natura.md: Devino Patron!