Drumul dintre nori
natura.md
Iun 2, 2021 12:45
3235
0
Deschid harta României, în căutarea cărărilor pe care să vă port imaginațiile în luna mai. Peste câteva minute de șovăială, închid ochii, desenez cu arătătorul cercuri în gol de câteva ori, în ritmul unei baghete magice și, lipesc ușurel degetul de ecranul laptopului. De data aceasta, ne vom bucura de o experiență nouă împreună – după ce am tot străbătut magnificele orașe de Acasă și din Lume, le lăsăm, temporar, în urmă și călătorim pe drumul care a fost descris de numeroase surse naționale și internaționale ca fiind „cel mai frumos de pe planetă”.
Puneți-vă centurile, căci pornim într-o aventură în stil Jules Verne pe cel mai frumos drum de pe Terra, cu cei mai frumoși cititori-copiloți de care ne bucurăm și pe care suntem norocoși să-i avem alături în calitate de prieteni. Haideți, așadar, să apăsăm cu atenție pedalele către… Transfăgărășan sau, așa cum mai e supranumit – „drumul dintre nori”.
Transfăgărașan. Foto: Sorenela Reniță
Pentru „încălzire”, ca să ne familiarizăm gradual cu fabulosul peisaj al Carpaților Meridionali, vom începe traseul prin falnicii munți Făgăraș din direcția sudului, de la Mănăstirea Curtea de Argeș, preafrumoasa ctitorie în stil brâncovenesc a domnitorului Neagoe Basarab. Aici, grațioasele magnolii își îndreaptă ramurile ca niște degete arătătoare subțiri înspre unul dintre pereții locașului sfânt, povestindu-ne în șoapte, recitându-ne, uneori, chiar, cât le surprindem fotografic, legende despre Ana și meșterul Manole. După ce ne-au cucerit definitiv cu măreția lor și prezentarea locului, ne permit cordiale să avansăm înspre nordul rutei stabilite.
Mănăstirea Curtea de Argeș. Foto: Sorenela Reniță
Peste puțin timp ajungem în apropierea comunei Arefu, la poalele unui munte pe vârful căruia Cetatea Poenari, „cuibul de vulturi al vitejilor de demult”, își „odihnește” roșcatele ruine seculare. Parcurgem cele 1480 de trepte până sus și ne lăsăm îndeaproape pradă murmurului zidurilor construcției fortificate care, precum magnoliile de la Curtea de Argeș, ne relatează tot felul de istorii interesante. Personajul principal este Vlad Țepeș, unul dintre foștii rezidenți ai fortăreței: „Legenda spune că Vlad Țepeș, dorind să pedepsească târgoveții din Târgoviște (partizani ai Dăneștilor – familia adversă – pentru uciderea fratelui său Mircea și care complotaseră și pentru otrăvirea sa) îi va lua în ziua de Paște 1457, așa gătiți cum erau, și îi va pune la construirea zidurilor cetății Poenari «până când s-au rupt hainele de pe dânșii»”. Noi, însă, zic, să fim cuminți, îndeosebi pe acest teren „alunecos”, ca să ne păstrăm îmbrăcămintea intactă, iar după ce savurăm impresionanta priveliște ce se deschide de la înălțime – Valea Argeșului, să purcedem mai departe.
Peisaj montan din Carpații Meridionali. Foto: Sorenela Reniță
…ce nori dramatici, ce contururi montane seducătoare, ce ape adânci ademenitoare ca din povestirile cu sabia Excalibur, ce stânci prăpăstioase și păduri de smarald misterioase – ce piese de artă găzduiești, Vidrarule! Ne bucurăm de o asemenea galerie a naturii urcând scările înspre punctul de observație de lângă Statuia lui Prometeu („Omul de Fier”). La cât de puternice sunt rafalele de vânt, pentru mai multă stabilitate, mi-ar trebui, probabil, niște greutăți în ghete și un elastic de păr, fiindcă îmi dau seama că podoaba capilară îmi invadează nu doar propriul câmp vizual, dar și a celor din jur, „mângâindu-le”, uneori, chipurile care zâmbesc, totuși, cu indulgență.
Peisaj montan din Carpații Meridionali. Foto: Sorenela Reniță
Inspirăm profund, expirăm relaxați. Ne umplem plămânii, sufletul și mintea cu aerul răcoros de munte care, parcă, ne dă ușoare palme peste fețe, revigorându-ne, stingându-ne frământările, setea interioară și praful betonului fierbinte de oraș. Oricum am încerca să-l descriem, însă, acest aer cu proprietăți magice rămâne de nedefinit.
După ce ne-am luat doza de prospețime și frumos, coborâm înapoi la baraj și la automobil. În cale, întâlnim un cuib cu niște pui guralivi de rândunică ce își așteaptă masa cu aceeași nerăbdare și fericire cu care așteptăm noi următorul segment al traseului.
Barajul și lacul de la Vidraru. Foto: Sorenela Reniță
Ne deplasăm de-a lungul lacului Vidraru – serpentinele se arată a fi din ce în ce mai…plastice, ca și cum ar caligrafia pe hartă, dar acesta e de-abia începutul! Ne oprim pentru douăzeci de minute la cascada Piscul Negru, având prilejul să o admirăm de pe un podeț autentic de lemn, în stil forestier, care se încadrează perfect în peisaj. Peste vreo jumătate de oră ne-ntâlnim și cu pletele
spumoase ale cascadei Capra, care se încâlcesc și se descâlcesc pe blocuri colțuroase de rocă. Trecem, apoi, printr-un tunel la capătul căruia se ivesc, în scurt timp… lacul glaciar și cabana Bâlea. Scena pare a fi desprinsă dintr-un film sau…filmul o fi desprins de aici?
Lacul glaciar de la Bâlea. Foto: Sorenela Reniță
La aproximativ 2042 m altitudine și după circa 90 de km parcurși până în acest moment, privesc în jos cu emoție, uluire și respect spre cea mai spectaculoasă secvență a Transfăgărășanului, căci tot ce am cutreierat până în momentul dat, această conexiune între regiunile istorice Muntenia și Transilvania, reprezintă, de fapt, șoseaua Transfăgărășan (DN7C, 152 km), continuând încă zeci de kilometri până în localitatea Cârțișoara. O muncă absolut colosală, mai ales pentru anii ’70, de înaltă performanță, care, din păcate, s-a soldat și cu sacrificii umane!
Mă așez pe un vârf stâncos. Munții din depărtare par să capete, la amurg, culoarea cerului, devenind niște umbre albastre. Gândurile mele urmează traiectoria „labirintului” șerpuitor care se înfățișează dincolo de încălțările înflorate, până se confundă cu orizontul. Până când drumul se-ntâlnește cu…norii, făcându-ne să uităm, încă o dată, că e pământesc, amintindu-ne să apreciem întotdeauna frumusețea meleagurilor noastre românești.
Peisaj montan din Carpații Meridionali. Foto: Sorenela Reniță
Aproape întuneric și liniște. Poziționez aparatul de fotografiat pe trepied, măresc considerabil timpul de expunere și ISO-ul, focalizez, apăs declanșatorul până la capăt. Aștept câteva secunde. Trec niște mașini. Îmi apare pe ecran o „radiografie” memorabilă a locului. Datorită farurilor, în imagine, șuvițe galbene și roșii de lumini se-ntind expresive de-a lungul serpentinelor cu personalitate, transformând această porțiune a Transfăgărășanului în „drumul-licurici dintre nori”.
Ce n-aș mai coborî cu picioarele pe pământ!
P.S. Din cauza pericolului de avalanșe, căderilor de pietre și altor fenomene cu risc sporit, Transfăgărășanul este parțial închis (între kilometrul 104 și 131) opt luni pe an.
P.P.S. În condiții meteorologice favorabile, puteți urca la Bâlea Lac în orice anotimp cu telecabina de lângă Cabana Bâlea Cascadă.
Cascada Bâlea. Foto: Sorenela Reniță
Sorenela RENIȚĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 351
Susține Natura.md: Devino Patron!
