Devino Patron!

Amintiri din preajma unui Paște de demult. Și de neuitat...

Amintiri din preajma unui Paște de demult. Și de neuitat...

Când nu avea cu cine să mă lase acasă, mama mă lua cu dânsa la școală. Așa se întâmplă și în acea zi de început de martie. Și eu, care nu împlinisem pe atunci decât cinci ani și jumătate, – dacă eram cuminte și nu scoteam o vorbă în plus la lecții, adică dam dovadă că sunt disciplinat, – deveneam pe un timp elev al clasei a 3-a a Școlii medii incomplete de 7 ani din satul  Terebna, fostul raion Brătușeni.

Iulia Gheorghevna – așa o chema pe mama la școală, mă așeza de la o vreme numai în banca întâi. Și nu știam de ce. Înainte locul meu era în ultimul rând (probabil, ca să nu încurc prea mult procesul de învățământ), alături de Mitică Munteanu, un fel de stea la noi în sat – rămase de două ori repetent în aceeași clasă. Acela avea un dar, pe care nici nu știu cum să-l calific: când stătea jos în bancă… gura nu-i mai înceta să toace verzi și uscate. 

Cum îl săltau în picioare la răspuns, se închidea ca la comandă în sine și aproape întotdeauna tăcea mâlc. De ce m-a trecut mama într-o banca din rândul întâi, – tot de la el se trăgea. Într-o zi prinse a-mi povesti, „în mare secret”… cum se înmulțesc oile și caprele, iar Maricica Vrabie, colega lui, chiar la recreație i-a spus mamei, tot în secret, că Mitică îl învață pe Livișor (cu alte cuvinte, pe mine) tot felul de prostii…

Tatăl meu, pe atunci Spiridon Nichitici Belâi, care absolvise în tinerețea sa cea mai normală… Școală Normală de învățători din România interbelică – „Vasile Lupu” din Iași, preda la clasele mari, dacă era nevoie, toate obiectele, de la fizică până la educația fizică. Anume el l-a tras pe Mitică de urechi (și la figurat, dar mai ales la direct) din clasă-n clasă – „numai de atâta că era fecior de oameni gospodari”, – până-l văzu, în sfârșit, la 18 ani, cu atestatul de șapte clase în buzunar.

Țin minte ca și acuma: ajungând să învăț în clasa a șasea… iar am dat de Mitică: se mai poticni, bietul, de vreo două ori. Și tata, la orele de fizică sau istorie, deseori scos din sărite de comportamentul lui inexplicabil în privința comunicării, de necaz, atâta mai rostea, ca pentru sine: „Măi Dumitre, măi… de tont ce ești, nici cioban la oi n-o să fii…” În concepția tatei, a nu fi măcar bun de cioban la oi, însemna cota valorică cea mai de jos a unui elev leneș. 

Ca peste ani, anticipez, prezicerile tatei să fie spulberate, vorba ceea, ca un castel de nisip: mai întâi – tovarășul, apoi, din 1991, domnul Munteanu să ajungă cel mai faimos baci din împrejurimi. Ducându-i-se vestea – în deosebi, pentru calitatea brânzei, nu numai în satele edinețene, ci și în cele de peste Prut, din județul Botoșani, vecin cu noi.

Și totuși, nu despre brânza renumitului cioban de la nord Dumitru Munteanu va fi vorba în rândurile ce urmează, ci despre cu totul altceva. La fel legat de dânsul, dar… de pe când era încă Mitică, de două ori rămas repetent în clasa întâi, și nu numai. …Nu știu de ce, în ziua ceea – era 5 martie, mama iarăși m-a plasat în ultimul rând, alături de el. Chiar mă amuză faptul – Mitică nici pe departe nu-și încheiase „prelegerea” sa, expusă mai pe înțelese, în privința reproducerii și înmulțirii patrupedelor la noi în sat…

Ce m-a mirat mai mult, companionul meu de bancă, tăcea chitic. Ziua ceea în școală plutea un aer neobișnuit – de liniște mormântală, ca înaintea unei furtuni pe cale de a se dezlănțui. Învățăceii, dar mai cu seamă învățătorii, vorbeau, nu știu de ce, în șoaptă. Ceva se întâmplase – rău de tot, mă gândeam, ori o să se întâmple; și eu nu știam ce. Căci neliniștea părinților (în deosebi, a mamei, căci dânsa era pentru așa-zișii activiști ai colhozului „Drumul Nou” din satul meu de baștină… fiică de culac, adică de chiabur), legată de te miri ce schimbări – fie în republică, fie în sătucul nostru de lângă Prut – se transmitea de fiecare dată, cu un fior rece, de teamă și în făptura mea. Fior, pe care nu-l pot izgoni cu totul din piept, în anumite situații, nici astăzi… În sfârșit, a ajuns și la urechile mele vestea trăsnet pentru o școală sătească. Cică, însuși „zavronoul” (șeful secției raionale de învățământ) Mihail Iacovlevici Luca de la Brătușeni – un coleg și prieten de-al tatei, fost și el absolvent al Normalei din Iași, avea să ne viziteze pe la prânz. Ca să adune colectivul pedagogic și toți elevii la careu, pentru a le comunica ceva extrem de important – ceea ce se și întâmplă nu zăbavă. De fapt, mulți copii, mai copți de ani ca mine, bănuiau despre ce e vorba… Mai târziu am aflat și eu – murise „tătuca popoarelor” Iosif Visarionovici… nemuritorul. Și noi toți – elevii, precum și părinții, și buneii, iar care aveau și străbunei, eventual nedeportați, trebuia să plângem și să-l deplângem, și să îndemnăm și pe apropiații noștri s-o facă la fel.

Tovarășul de la „raicomparti” (comitetul raional de partid), care ne vorbea în rusește – șeful secției raionale de învățământ Mihail Luca îl tălmăcea a lehamete în limba noastră, – la un moment „de respiro”, după ce-și șterse o lacrimă imaginară de pe obraz și aruncă o privire scrutătoare către învățători (aceea, observând marea atenție de care s-au învrednicit din partea instructorului raional, imediat au închipuit un fel de bocet amestecat cu sughițuri)… n-are ce face și-i întreabă pe viitorii constructori ai comunismului din satul meu de baștină: „Copii, da voi știți cine a fost genialul și iubitul conducător al noroadelor Iosif Visarionovici Stalin și ce-a făcut el pentru țara noastră, pentru localitatea voastră și pentru fiecare în parte?” 

Minunea, spre înmărmurirea tuturor, s-a produs aproape imediat – o mână, doar o singură mână nerăbdătoare a unui suflet, dintre cele peste două sute de tinere vlăstare terebnene, care erau prezente în ziua ceea la careul de la școală, cerea… satisfacție. Vroia să răspundă. Era – cine credeți? – Mitică Munteanu, din gura căruia până în acea zi bieții învățători abia de mai puteau scoate cu chiu cu vai câte-un cuvânt. Parcă îl văd și acum, cu un cap mai răsărit ca a celorlalți elevi din clasele primare, tuns chilug până la piele, dar cu „perciucă” în dreptul frunții, ieși (fără să-l roage cineva!) înaintea careului și, trăgând adânc aer în piept, începu să-și țină discursul – în fața tinerei, pe atunci, generații a Terebnei, învățătorilor, printre care și părinții mei, dar și a înalților oaspeți de la raion.

…Cine este Iosif Visarionovici? dublă el, într-un fel, întrebarea instructorului de partid (și acum îmi stăruie în fața ochilor vinișoarele vineții pulsând pe gâtul lui subțire și lung, pe care nu le observasem până atunci). Apoi, curat că ar fi… tras cu mitraliera Tatăl nostru, rosti cu glas tare, un pic răgușit, de cocoșel bun de zeamă:

- Stalin, după cum ne-a spus asară tata (nenea Vasile, poreclit în sat, nu se știe de ce, Stelea Cantujnicu, se întoarse de pe front fără un picior și, după cum se zvonea, mai era și contuzionat la cap; de aceea, în deosebi la mânie, nu se temea de nimeni și de nimic – o tăia cu sfânta dreptate ca-n curechi), Stalin, repetă ceva mai îndesat Mitică, este… criminalisimul din Kremlin, care a spulberat tare multă lume cât a stat în fruntea țării. El a omorât și mulți basarabeni nevinovați, iar în război îi punea pe ai noștri pe prima linie de front, după numai două luni de padgatovcă (pregătire militară)… Da pe cei mai buni gospodari din Terebna și din toate localitățile Moldovei i-a băgat la zdup ori i-a trimis să se prăpădească în Siberia, fără să-i pese de nimeni: nici de bătrâni, nici de copii…

După ce și-a mai tras preț de două-trei secunde aer în piept, continuă în fața adunării încremenite: 

- …Ghine c-o zdohnit, a spus și mămuca Sândia azi dimineață, că, poate, s-or întoarce și cei nedreptățiți mai repede acasă, de pe unde i-a aruncat dracul ista împelițat și cu musteți. 

Zicând astea, Mitică s-a întors cuminte printre ortaci, probabil mulțumit de fapta sa – nu era de glumă, a salvat o școală de rușine… Noroc de dl Mihail Luca, colegul tatei de la Normala ieșeană că l-a umflat iute pe instructorul de partid, care nu știa o boabă din graiul nostru, și l-a urcat în „bobicul” Direcției raionale de învățământ, ducându-l mai departe, spre satele Cuconeștii Vechi și Cuconeștii Noi de pe Prut – unul populat de moldoveni (români), iar altul de leși (polonezi), să le ducă cuconeștenilor… trista veste despre moartea „părintelui popoarelor”.

La întrebarea rusului (i-a destăinuit-o mai târziu tatei șoferul) – „A cito tacoe… cri-mi-na-lisimus?” (Dar ce-i aceea… cri-mi-na-lisimus?), dl Luca îi răspunse calm: „Vî oslîșalisi… malicic scazal gheneralisimus” (Nu ați înțeles corect… băiatul a spus generalisimus). „Molodeț, parenioc – znaet… Nado za eto cac-to otmetiti zdeșnih ucitelei” (Bravo, flăcăuanul – cunoaște… Pentru acest lucru trebuie oarecum menționați și învățătorii de pe loc), murmură instructorul și se urcă în mașină, nițel cuprins de osteneală. Se vede, după tămâioasa de Zăbriceni, satul pe care îl vizitase înaintea noastră. Că la noi n-au mai stat în ziua ceea la bălan de Terebna, renumit în tot raionul, și nici la zeama de găină cu tăieței de casă (deși eram în postul mare, domnul Luca i-o comandase mamei, prin telefonul de la sovietul sătesc, încă de pe la șase dimineața).

Abia când am crescut mai măricel, mi-am dat seama de ce necaz, abătut asupra școlii și, implicit, asupra familiei noastre, de „culaci”, ne-a ferit și ne-a salvat prietenul tatei. Ulterior, când trebuia să urmez studiile mai departe, regretatul Mihail Luca, unul dintre cei mai vrednici conducători pe care i-a avut vreodată Școala Nr.1 din Chișinău (actualul Liceu „Gheorghe Asachi”), mi-a fost și director de școală, dar și un al doilea părinte în toți anii, câți am învățat în capitală, până m-am pricopsit cu ceva carte bună, mai aleasă, și cu atestatul de maturitate în buzunar.


* * *

În ceea ce privește Paștele anului 1953, în ajunul căruia și-a dat obștescul sfârșit Iosif Stalin, pierind ca un câine, vorba mătușii Sândia, mămuca lui Mitică Munteanu: pentru prima dată de Ziua Învierii Mântuitorului, de după 1944, în Terebna (nu știu cum a fost în alte localități) n-a avut loc „tradiționalul” voscresnic comunist – nici la școală, nici în sat. Și pentru prima dată, în anii de după război, consătenii mei au consemnat mai descătușat cea mai mare Sărbătoare de peste an a creștinilor – Sfântul Paște. 

Și eu, și părinții mei ne-am înfruptat în ziua ceea, pentru prima dată – fără să ne ascundem de ochi străini, pască, ouă, brânză și slănină sfințită, adusă dis-de-dimineață, direct de la biserică, de nașa Olea, sora mai mare a bunelului de pe mamă, Gheorghe Plugaru. Pe care, între altele fie reamintit, același „tată al tuturor noroadelor” l-a trimis la pierzanie în Siberia cu toată familia – soția Lisaveta, adică mămuca, și trei frați ai mamei, unchii Sergiu, Ion și Mihai. Primii doi dintre frați devenind, peste ani, savanți de renume în domeniul biologiei nu numai în Uniunea Sovietică de pe atunci...

Se vede, că moartea „iubitului conducător” o fi fost un semn din ceruri, că, în sfârșit, viața noastră, a terebnenilor, precum și a milioanelor și milioanelor de oameni din fosta URSS, din alte țări ale lagărului socialist se va schimba cât de curând și va reveni cu încetul la firescul ei. Cu alte cuvinte, nu va mai decurge, chiar ca înainte, în oprimare și frică, minciună și fărădelege…

…Nu știu de ce, dar după ani și ani, cu tot atâtea primăveri prepascale la mijloc – iată-s aproape 70 de atunci! – copilul din mine, deși-s cu brumă pe la tâmple, leagă acest început de descătușare a Neamului nostru dintre Nistru și Prut cu… acea fulgerătoare și temerară „ieșire”, de-a dreptul providențială, a consăteanului meu Mitică Munteanu, care dezmorți „din somn de moarte”, mai întâi, Terebna, apoi satele edinețene din împrejurimi și, mai pe urmă, întreaga palmă trunchiată de pământ cu numele Moldova.

Ori, fapta temerarului elev, în câteva zile, se făcu cunoscută în tot nordul republicii... Se întâmpla lucrul acesta exact în ziua de 5 martie 1953, când unul dintre cei mai odioși tirani ai lumii din toate timpurile, comuno-fascistul (expresia lui Boris Elțin, primul Președinte al Federației Ruse) Stalin, cobora în împărăția umbrelor, ca să nu se mai întoarcă de acolo niciodată.

Mitică… Dumitru al lui Vasile Munteanu, unul dintre cei mai buni și mai faimoși ciobani de la nordul Moldovei, acum câțiva ani, într-un chindii zgârcit în soare, a fost chemat de lângă oițele sale la Domnul. Rămânând, pentru câte zile voi mai avea de trăit, o amintire din cele mai frumoase – și de neuitat – ale copilăriei mele.


P.S.: Cu ceva timp în urmă, când am scris materialul, deoarece eroul principal, Mitică (Dumitru) Munteanu, nu mai era în viață, din anumite motive, m-am ferit să-l prezint cu numele său adevărat. În rest, vorba celebrului nostru istoric Nicolae Iorga, sânt toți „oameni cari au fost”. Cu numele și prenumele lor, dat fie de către cuviosul Părinte Serghei Șapcinschi în preajma altarului Bisericii din sat ”Sfântul Ierarh Nicolae”, la botez; fie de către... secretara sovietului sătesc de altă dată (între noi rămână vorba, – ”sfătuită” de potentații zilei de atunci ori să schimonosească numele și prenumele neaoșe românești, care ne sânt proprii din moși-strămoși, ori să le insufle părinților să le zică odraslelor lor Slavic, Sveta, Ruslan și, de ce nu?, Ivan în loc de Ion).

 

Liviu Belâi
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 373

Susține Natura.md: Devino Patron!