POETUL CU INIMĂ DE MAMĂ

Grigore Vieru e poetul cu inimă de mamă. El, curat ca o mamă şi ca nimeni poate, şi-a crescut cititorii săi. De-a lungul anilor trăiţi. S-a îngrijit de ei să-i vadă mari, frumoşi, destoinici fii şi mândri de înaintaşii săi. Pogora şi se înălţa Poetul cu toată lumina, dragostea şi nădăjduirea sa către pruncii Neamului şi ai lui Dumnezeu. Venea către noi cu tot ce avea, cu tot ce putea. Venea de-acasă – acasă. Undeva a făcut şi o mărturisire: „Nu se poate ca tu să fi ajuns acasă, iar fericirea să fi rămas în urmă”.

POETUL CU INIMĂ DE MAMĂ
Grigore Vieru în redactie la revista NATURA. Fotografie din arhiva redacţiei

Doar având inimă de mamă, cu acel copil în sine, care „întotdeauna are dreptate” Grigore Vieru a putut să-i atenţioneze pe cei mici, dar şi pe cei mari: „Mama ne mângâie, / Soarele luceşte. / Soarele e unul, / Mama una este” (Mama).  

Cine l-a cunoscut pe Grig Vieru în viaţă, cine i-a cunoscut sufletul lui, nu poate decât să se pătrundă de adevărul că scriind despre acest miracol – mama – poetul a scris, de fapt  şi despre sine, despre felul lui de a fi: „Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ. / În priviri c-un fel de teamă, /   Fericită totuşi eşti – / Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti” (Făptura mamei). Cred că n-a fost deloc întâmplător nici faptul că bardul de la Pererita şi-a scris cu mâna lui acest epitaf: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”.  Şi, gândind la mama, trăind şi suferind la aceeaşi intensitate povara necazurilor, Grigore Vieru devine una cu ea: „Iarba ştie cum te cheamă...

Rămas fără tată de la vârsta de doar jumătate de an, Grigore Vieru în toate a avut-o în faţă cu grijile, nevoile şi prea puţinele bucurii pe mama lui. Ea i-a fost şi mamă, şi tată. Viaţa-osândă pe care a trăit-o ea în timpul războiului, în timpul foametei, al colectivizării, spetindu-se apoi pe lanul kolhozului, acea viaţă  a îndurat-o, de-a valma cu mama, şi copilul Grigore Vieru, alături de surioara lui, Sofia, devenind o suferinţă şi o rugă la Domnul. „Sunt profund marcat de tragismul vieţii ei şi aşa voi rămâne până în ultima clipă a vieţii” zicea Poetul. Câtă durere şi câtă dragoste o fi trăit Vieru, spunând lumii întregi: „Mamă, tu eşti Patria mea”?! Contopindu-se cu ea, cu „tragismul vieţii ei”, cu mama, aş crede că spunând azi „Mamă, tu eşti Patria mea”, e ca şi cum ai spune „Vieru, tu eşti Patria mea”. Ambii  – şi Mama, şi Feciorul –  deopotrivă întruchipează Patria. Ei sunt Patria şi-ntr-o Patrie unică au trăit – a Limbii Române. Despre măreţia şi miracolul limbii a spus Poetul: „... În limba ta / Ţi-e dor de mama / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns...” (În limba ta) Parcă-l aud, parcă-l văd... alături de  mama lui, mătuşa Dochiţa de la Pererita. am fost un norocos şi în calea vieţii ne-am întâlnit nu doar o singură dată...

Grigore Vieru în ospeţie la revista NATURA la 27 aprilie 2005. Fotografie din arhiva redacţiei

Grigore Vieru în ospeţie la revista NATURA la 27 aprilie 2005. Fotografie din arhiva redacţiei

Aş zice şi n-aş greşi: Ferice de neamul căruia Dumnezeu i-a dat un Grigore Vieru. Ferice de mama ce şi-a aflat nemurirea prin fiul său ce pururi luminează, ocrotindu-ne astfel de primejdia întunericului.

Cine dacă nu el, Poetul, şi azi, plecat la cele veşnice, de Acolo, ca o bună şi milostivă mamă, ca un drag părinte, prin opera sa neamu-şi veghează?! Mă tem însă ca nu cumva vreodată, Poetul, revenind în chip de pasăre în Patria sa, atunci un străin să-i spună altuia de-acelaşi neam, străin: „Când s-a întors / La puii ei cu hrana, Găsise cuibul gol / Şi a muţit. / I-a căutat / Până-i albise pana, / Şi-n cioc / Seminţa a-ncolţit.” (Pasărea)

Dar mare este Dumnezeu! Vorba lui Grigore Vieru: „O, neamule, tu, / adunat grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o singură icoană” (Acasă). 

Ionel CĂPIŢĂ