Prin Basarabia românească

Spre Orhei 

Cu un automobil sanitar, rămas cam invalid din război, pornim la drum, în dimineața zilei de 19 iunie. Cum ieși din Chișinăul care abia se trezește din amorțeala rusificării, afară din oraș te simți mai la largul tău. Drumul este deja foarte populat; care și căruțe se încrucișează. Oamenii de la țară se apucă de lucru odată cu ivirea zorilor, nu ca noi, orășenii. Ne și privesc mirați, că ne-am sculat așa de dimineață. Dacă nu ar avea pe cap șepci rusești, după față ai crede că-s moldoveni curați. Dar să-i încercăm la o încurcătură cu căruțele: 

– Bună dimineața! 

– Mulțămesc! îmi răspund cu toții, și fețele li se înseninează că-i agrăiesc românește. Și mie mi se umple inima de bucurie când îi aud zicându-mi „mulțămesc”, așa cum se răspunde și în Banatul meu îndepărtat... O, aceștia nu-s moldoveni înstrăinați, ci români adevărați, pe care doar robia rusească i-a ținut în întuneric și pe unii i-a rătăcit. 

Șoseaua care duce la Orhei, ca toate șoselele rusești, e dreaptă și bine pietruită, dar prea îngustă. Și, ce e mai interesant, ocolește satele cu mare băgare de seamă; arareori trece și prin câte un cătun. Nu mă pot dumiri de ce au făcut-o rușii așa, de aceea trebuie să mă adresez unui moldovean cuminte, să mă lămurească. 

Pe un suiș, unde șoseaua, ca să fie dreaptă, lua dealul în piept, mă dau jos să vorbesc cu un moșneag, care își îndemna boii: „Hai, tată, hai!”

– De ce vă ocolește șoseaua satul, moșule? 

– Care vra să zică șleahu, domnule, ne ocolește satele ca să nu-i latre câinii noștri pe boieri și să nu ne vază sărăcia.

– Și de ce-i așa îngustă?

– Apoi ar fi fost ca să fie mai lată, dar jumătate au mâncat-o boierii și nacealnicii, când au făcut-o.

– Și stâlpii aceștia de pe margine, de ce au bătut atâția, că vă prindeți căruțele în ei?

– Apoi aiștia i-au pus tot pentru boieri, ca să nu se primejduiască prin râpi, când ar hi să hie smintiți de vutcă... Bietul moldovean! El nu-și poate închipui, cu mentalitatea care i-a imprimat-o robia rusească, că s-ar fi făcut vreun lucru bun și în folosul lui, decât numai al boierului. De aceea și el înconjură șoseaua și își face alta pe de laturi. Adevărat că pietrele șoselei pot să-i strice copitele cailor nepotcoviți, totuși mi se pare că ei nu calcă șoseaua și din răzbunare, cu oarecare dispreț. Dar i-a venit și lui ziua mai bună, ca să meargă pe calea civilizației. 

De pe un deal, de la câțiva kilometri, privim înapoi și ni se deschide panorama admirabilă a Chișinăului, care dispare după altă colină. La dreapta și stânga lăsăm sate adunate la adăpost împotriva vântului de la miazănoapte, sub cotloane de dealuri. Îmi pare bine că, în locul coperișurilor verzi ale bisericilor rusești, mai văz câte o bisericuță acoperită cu șindrilă și cu zidurile roase de vremi. Cine știe care boier moldovean ori voievod cuvios a ridicat-o ca să rămână de pomină urmașilor, pentru vreo biruință a lui câștigată asupra păgânilor, care încercau să ne calce moșia.

Încolo se întinde grânarul Basarabiei ca o mare verde, care face valuri în boarea dimineții. (Acum înțeleg mai bine de ce au râvnit rușii la ea.) Grânele au rămas pipernicite și, dacă nu da ploaia din zilele din urmă, se prăpădeau cu totul. Păpușoiul s-a îndreptat binișor. 

Trecem pe lângă conace arse, rămășițe din vremile de teroare bolșevică. Numai crucea așezată de moldovean la marginea drumului a rămas dreaptă cu cocoșul în vârf, care în sfârșit a cântat și în ceasul mântuirii adevărate a unui neam robit. 

Aproape pe nesimțite trecem pe lângă comuna Seliște, întemeiată poate de mocani, urcăm și ultima colină și în față ne apare Orheiul, cu casele-i mărunte.      

Orheiul

Trecem Răutul, care, în urma unei ploi bune, inundase, făcând din vale un lac. Poate de aceea l-au și numit moldovenii Răut, fiindcă e rău și după orice ploicică se revarsă pe câmp. Intrăm pe străzile sucite ale orașului. Din depărtare ne părea mai frumos, căci nu puteam ști ce este înlăuntru. Și în loc de case luminoase moldovenești, văz prăvălii pleoștite și murdare, cu geamurile mici și cu două uși ferecate culcate în stradă: intrarea la beci. Am văzut că aici nu sunt de ai noștri. Cu toate acestea, pe oricine întrebi, îți răspunde românește. Străinii, în mijlocul mării de moldoveni, au fost nevoiți să ne învețe limba, ca să-și poată vinde marfa. Dar unde sunt atunci urmașii arcașilor lui Ștefan, care opreau aici năvala dușmanilor?

Mă bucur, mai departe, când văz pe străzi uniforma infanteriei noastre, căci în oraș e sediul Diviziei a IX-a, încununată de glorie la Mărășești. Mă duc ață la cursurile de învățători. Cursiștii tocmai ieșeau din Sala Mare a Upravei, unde ascultă în comun lecțiile până la ora 10, când trec pe grupuri la gimnaziu. Simt o mare mulțumire sufletească auzindu-i pe stradă conversând românește. Dl Leon Mrejeriu, directorul cursurilor, îmi propune să asist la o lecție practică în grupa neștiutorilor. În abia o lună, acești învățători s-au deprins să vorbească românește binișor.

În general, învățătorii și învățătoarele arată multă bunăvoință și interes pentru cursuri: scriu, citesc și vorbesc românește. Păcat că nu au cărți literare și nici măcar cele necesare pentru școală nu și le-au putut procura înainte. Acum se pune baza unei biblioteci din venitul de 2 584 de lei. În total sunt 209 învățători și învățătoare care urmează cursurile, și anume: 188 români, 10 ruși, 5 ucraineni, 4 bulgari și 2 poloni, împărțiți în 5 grupe, după cunoștințe. Au 12 lectori, care își dau toată truda și în afară de cursuri, după-amiază, când își prepară cursiștii pentru lecțiile practice și tezele ce urmează a doua zi. Conducătorii cursurilor sunt îngrijorați numai din cauză că învățătorii nu-și primesc lefurile regulat; unii chiar nu au primit leafa din februarie, mai ales cei de la școlile bisericești. Aceasta îi face pe cursiști să se gândească cu teamă, în scumpetea de astăzi, la cursurile de trei luni. Oare nu se vor putea găsi bani pentru această operă, care va contribui mai mult la deșteptarea și naționalizarea Basarabiei? Mi se plâng iarăși că, afară de serbările și producțiile aranjate de ei, cursiștii nu mai au nicio distracție care să le câștige dragostea pentru arta românească.

Adevărat, în Basarabia – ca și în România, 55 la București – totul se concentrează la Chișinău; târgurile din provincie, în privința propagandei artistice, sunt complet neglijate și uitate. Abia acum au plecat în turneu, cu slabe mijloace materiale, doi scriitori și doi cântăreți. Încolo, dulce indolență... Cu impresii bune de la cursuri, mă grăbesc să iau și o masă bună. Sunt îndreptat la singurul restaurant, al macedoneanului Guri, unde, pe lângă două feluri de mâncare, se mai servește și „beri spișialî di bragadiru”. Are o singură față de masă, pe care, după cererea clienților, o transportă de la o masă la alta. Mai are și un fel de prăjituri, garnisite cu muște, care roiesc în abundență, ca în orice birt oriental de mâna întâi.

După-amiază mai convin cu dl Mrejeriu și câțiva dintre dnii lectori ai cursurilor, toți ofițeri de rezervă, care și-au purtat cu cinste uniforma – iar după pace îndeplinesc o operă apostolică. Mai umblu să văz orașul, dar aceleași prăvălii murdare, aceleași figuri străine îmi ies înainte pe străzile întortocheate. Din cei 15 mii de locuitori ai orașului, vreo 9 000 sunt ovrei și abia 1 500 moldoveni, în mahalale. Atunci caut spre marginea de răsărit a orașului și văz bolovani de piatră prăvăliți pe coasta dealului Ivanos. Îmi închipui că trebuie să fie ruina cetății moldovenești din vremurile bătrâne. Dar mi se spune că nici acolo nu-i decât o carieră de piatră – și privesc în altă parte. Din toată slava trecutului nu a mai rămas decât biserica lui Vasile Lupu. 

Nu va pieri Orheiul! El a fost și rămâne al nostru și trăiește cât va trăi neamul care l-a întemeiat și l-a apărat din vechime și ai cărui viteji urmași calcă azi din nou pe străzile orașului, luând în stăpânire moștenirea strămoșilor.

C. R. MUNTEANU

Susține Natura.md: Devino Patron!