Drumul de nu-mă-uita

„Păreţii crăpaţi, stâncoși, sunt așa de înalţi și de repezi, poteca așa de îngustă și fără sprijin, că uneori te oprești cu frică pe câte-un colţișor de piatră în mijlocul prăpastiei, te uiţi în jos și parcă ţi se taie picioarele când vezi câtă adâncime e sub tine. În fund, pe trepte de stânci, s-azvârle pârăul Cerbului în sărituri mari, ce recheamă în închipuirea poporului goana speriată a unui cerb.
Din când în când te uiţi înapoi și ţi se pare că munţii se pornesc și vin după tine. Și mergi prin prăpastia asta mai bine de trei ceasuri; iar cine-a pierdut cărarea poate să rătăcească și-o zi-ntreagă până să-i dea de capăt.
De vale malurile se pleacă. Intrăm într-un codru de brazi. Acum pășim fără grijă pe cărarea largă, umbrită, brazde noi de mușchi ne îmbie să ne mai odihnim, izvoarele freamătă în toate părţile, ici-colo câte o rază piezișă de soare tremură prin cetini; de jos vine tot mai tare un sunet de clopot — ne-apropiem de Bușteni; încet, sufletele noastre încep să se reculeagă: priveliștea nemărginită din vârful Bucegilor, înălţimile acelea ameţitoare, nenumăratele castele ce despicau zările cu turlele lor albe și neregulate, Valea Cerbului, cu fioroasa ei măreţie, toate frumuseţile și minunăţiile pe care le-am văzut, acum, când ne revin în minte, pare că au ceva din farmecul lucrurilor visate”.

Alexandru Vlahuţă
„România pitorească” (fragment),

* * *
... răscolind în cutia cu amintiri a Carpaților Meridionali, alături de bilețelul pe care scrie „Drumul dintre nori” (Transfăgărășan), foșnește „Drumul de nu-mă-uita”, a cărui mistere vom încerca să le explorăm în rândurile ce vor curge mai departe în fața ochilor voștri. Chiar dacă acestea nu vor putea concura cu măiestria artistică a tumultului apelor cascadei Urlătoarea, sperăm să ne potolim, măcar nițel, setea sufletească, dorul de locuri dragi, căutarea din noi...

Ne aflăm, așadar, în Bușteni, la poalele Bucegilor, munți magici asupra cărora privirile îți  înmărmuresc, pur și simplu, din clipa în care le zărești primele creste până rămân, în retrovizoare, la apus, contururi întunecate înconjurate de fâșii de nori roșiatici și, totodată, contururi luminoase în memorie. Deși, există posibilitatea de a lua telecabina până sus din acest oraș prahovean, preferăm să ne deplasăm cu automobilul până la cabana Piatra Arsă. După ce găsim, cu greu, un spațiu de parcare, adevăratul Bucegi ni se deschide – cel pe care-l trăiești la pas.

Rareori, pe durata unei călătorii, parcurgem același traseu dus-întors, prin urmare decidem să luăm, mai întâi, calea vrăjitorului legendar Caraiman, pe porțiunea mai „colțuroasă”, adică mai plină de adrenalină, și să lăsăm segmentul aglomerat cu vizitatori, adică cel al cunoscutelor formațiuni enigmatice, la finalul escapadei. 

Iarba ne mângâie cu delicatețe gleznele, în timp ce pietrele transcend bariera încălțărilor, făcându-ne, uneori discret, alteori ceva mai apăsat, masaj la tălpi. Un fel de reflexoterapie a naturii. Vântul puternic împrăștie cu dibăcie parfumul muntelui, iar prospețimea sa pătrunzătoare te inspiră, te face să te simți un om renăscut...într-o pasăre de înălțimi. Dacă nu te ia cu totul pe sus, bineînțeles, cum am crezut, de câteva ori, că va fi în cazul nostru. Dacă mai presărăm la vânt și niște raze de soare îndrăznețe, vom fi asemenea unor dalmațieni – cu pielea bronzată și „arzândă”, probabil, în pete neuniforme. Puși față-n față cu frumusețea și puterea transformatoare a peisajului stâncos, ne deconectăm, măcar pentru câteva ore, de viața ce există dincolo de acest cristal de sticlă în care, momentan, ne aflăm.

Cât v-am ținut de vorbă, am și ajuns la cabana Caraiman, unde poposim un pic, pentru câte un ceai și un baton de ciocolată. Pe unul dintre pereții de lemn ai casei, observăm un mic poster din hârtie reciclată, care reamintește trecătorilor să dea dovadă de respect, responsabilitate și să protejeze mediul înconjurător: „Gunoi la gunoi nu își scoate ochii! Nu mai fiți indiferenți! Cătinel, lucrurile se schimbă în bine, prin fapte!”. Cu gândurile la cele citite, lăsăm, accidental, un chipiu pe scaun, dar ne dăm seama mult prea târziu de acest fapt. Atunci când ni se-ntâmplă asemenea incidente, le luăm ca pe un îndemn că trebuie să revenim, cândva, în viitor, la locurile unde am rătăcit obiectele din trecut, chiar dacă știm că, cel mai probabil, n-o să le mai găsim. Dar, în fond, nici nu e acesta scopul...

Urcăm la Brana Mare, deasupra cabanei, punct din care drumul devine din ce în ce mai spectaculos, îndeosebi până la Crucea Eroilor Neamului. Pâlcuri cu flori de nu-mă-uita ne-nsoțesc pe potecile prăpăstioase. Hmm. De parcă aș avea cum să te/vă uit. Paradoxal – o culoare radiantă, care ți se întipărește imediat, emană seninătate, calm, subtilitate, gingășie, dar îmbracă, parcă, rugămintea ușor nostalgică de a nu fi dată uitării. Ori, dimpotrivă, afirmă cu încredere că așa va fi?

Pe unele cărări de-abia ne-ncape un pas lângă celălalt, iar vântul continuă să ne „frigă” bine.  Experiența și cablurile metalice înfipte în roci, după modelul via ferrata, însă, ne sprijină în aventura noastră cu puls la cote înalte. La propriu. Ne apropiem, totuși, de altitudinea de aproximativ 2.300 m. Niște turiști prietenoși remarcă aparatele de fotografiat din mâinile noastre și ne invită entuziasmați, cu zâmbete largi, în direcția lor: „Am cutreierat atâtea trasee montane și n-am reușit niciodată până astăzi să vedem floarea-reginei”. Prezentarea lor a fost demnă de introducerea unei piese de teatru, doar că din spatele cortinei, adică a ierbii, urma să iasă... floarea-de-colț. O raritate. Petalele sale stelare parcă ar fi găsit formula de a capta fulgi de nea, fără ca aceștia să se topească. Ce noroc să o putem admira în realitate!

Și... am ajuns la Crucea Eroilor de pe Muntele Caraiman, monument de peste 39 m, ridicat în anii ’20, în cinstea militarilor români căzuți în Primul Război Mondial. Crucea pe care o vedeam de atâtea ori din Valea Prahovei era chiar aici, lângă mine, iar casele din Valea Prahovei atât de mult se „micșoraseră”, încât adunate împreună păreau să formeze o celulă pe care o studiam, în acea clipă, la microscop. Schimbare semnificativă de perspectivă.

Pornim pe căi mai domoale, deja, traversând platoul Bucegi, îndreptându-ne spre ultima destinație înainte de a ne-ntoarce în Bușteni. La un moment dat, străbătând acest podiș înalt, auzim scârțâit sub picioare – am intrat pe o porțiune restrânsă de „zăpezi veșnice”. Nu avem prea multe urcușuri și coborâșuri.

În scurt timp, Sfinxul ne face ademenitor cu ochiul, tentându-ne să intrăm în jocul ghicitorilor referitoare, probabil, la apariția lui pe aceste meleaguri. Noi îi cunoaștem, însă, metehnele și nu ne lăsăm atrași în capcană. 

Babele, în schimb, ne poftesc la cabana lor și-apoi continuă să stea relaxate la taclale. Și-așa de câteva secole...milenii? Tot de curioasele formațiuni stâncoase ziceam. Aflându-te pe această platformă plină de misticism, ai senzația, uneori, că asiști la un ritual. Sau că ești parte din el.

În jumătate de oră, soarele va asfinți și-atunci...ce credeți că se va-ntâmpla? Vom ajunge înapoi la Piatra Arsă, aproape pustiită, iar la plecare, șapte cai mândri și frumoși, copii ai munților, ne vor da binețe după o zi și un drum de nu-mă-uita.

Sorenela RENIȚĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 352

Susține Natura.md: Devino Patron!