Sufletul unui sat

Viața întreagă învățăm cum să murim, spunea un om înțelept. Parafrazând, confesez că eu toată viața învăț cum să-mi iubesc satul natal, Sadova – o frumoasă localitate din raionul Călărași, în fapt, sat vechi din ținutul Lăpușnei românești. Învăț să-l iubesc și, mai ales, să-i înțeleg sufletul.

Fiică de slujbași, copilăria și adolescența mea au fost aproape o claustrare. La 15 ani neîmpliniți, am plecat la carte. Viața și-a urmat cursul, eu depărtându-mă, revenind la baștină, constrânsă iar a o părăsi. Ajungând, către 2000, într-o situație de cvasi-șomaj, vizitam des Biblioteca Academiei de Științe a R. Moldova, unde, prin cărți vechi, am dat de informații interesante, care vizau inclusiv baștina mea. Anume atunci mi-a încolțit gândul că, poate, voi scrie cândva istoria satului meu. Între timp, oameni la fel de bine intenționați – între aceștia, cei dintâi, prof. universitar dr. Boris Boguș și regretatul inginer Vasile Gavriliță (sadoveni de viță veche) - au căutat soluții ca istoria Sadovei să fie studiată și scrisă. Astfel, în anul 2003, iese de sub tipar volumul semnat de Vlad Ciubucciu „SADOVA de pe apa Zalobiței. File de istorie”, Zalobița fiind pârâul care trece aproape incognito prin localitate.

Aflăm din volum, că teologul și scriitorul Gala Galaction vizitează Sadova în mai-iunie 1930, apoi în iarna lui 1932, respectiv, în gloriosul interbelic al României Mari. Citim din amintirile acestuia: „Era în mai sau prin iunie și drumul nostru trecea adesea pe sub noduroase crengi de nuci, prin cascade verzi de ghorginari și printre curpeni de mure. Toată valea pe care se înșira și se deșira Sadova trăia întinerită de ploile din urmă, sub farmecul zilei închinată spre vecernie. (...) O hărnicie care se dădea pe față la tot pasul, o preocupare statornică de ordine și de frumusețe (...).” La 1932, Gala Galaction va specifica: „Nu este Sadova din județul Dolj, ci alta, din mijlocul Basarabiei, pe la jumătatea drumului dintre Ungheni și Chișinău. Este o obște românească, ascunsă în cute păduroase și cuibărită pe cele două maluri ale unui pârâu cu albie adâncă, dar cu ape puține.” Și, atenție, cele ce urmează par a fi scrise azi: „Ca și în toată Basarabia și aici, la Sadova, este într-un loc cu frumuseți particulare, cu atmosferă proprie și cu nu știu ce melancolie subtilă, în toată revărsarea lui. Ești tot în Moldova, dar într-o Moldovă cu mai multă taină tristă, cu mai multe povești de prin străini. Și cu mai multe drumuri spre nesiguranță și spre teamă, decât străvechiul plai, bine întărit între Carpați și Prut.”

Studiosul Vlad Ciubucciu, va drămălui Sadova de la origini până în prezent, sprijinindu-se pe izvoare, fotografii de epocă și moderne, onorând personalități ale locului - descendenți din Sadova de ieri și de azi. Nucleul dur al volumului este, fără îndoială, partea lui istorică, riguros fundamentată pe documente de arhivă. Pertinente, de asemenea, opiniile vocii auctoriale. Vlad Ciubucciu nu este de părere, de exemplu, că toponimul „Sadova” ar veni de la o buruiană oarecare, numită „sad”, că acest arbust nu avea cum să treacă în toponim (primind la sfârșit slavonescul „ova”) în văi lăpușnene, unde nu se vorbea slavonește. El susține că cercetări istorice serioase scot la iveală că majoritatea localităților din Moldova poartă nume de persoană sau sunt un derivat de la un atare nume. De asemenea, că în spațiul carpato-nistrean pronumele Sadu era la el acasă: Sadul sau Gura Sadului, în părțile Hunedoarei; Sadău, la Rădăuți; Sadova, lângă Câmpulung Moldovenesc ș.a. Faptul că acest toponim își găsește destule corespondențe pe mapamond, susține Cibucciu, confirmă o dată în plus „persistența și originea străveche a unui nume dat uitării de popoarele Europei, însă pietrificat și înveșnicit în toponime, hidronime etc.”. 

Satul Sadova este pomenit întâia oară, aflăm, la 1420, aprilie 25, într-un act de danie al domnitorului Alexandru cel Bun, care glăsuiește că „Din mila lui Dumnezeu noi, Alexandru voievod, Domn al Țării Moldovei, înștiințare facem cu această carte a noastră tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi cetindu-se, că această adevărată slugă și credincios boier, panul Vani vornicul, care a slujit mai înainte sfânt-răposaților noștri înaintași, cu dreaptă și credincioasă slujbă și către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă și i-am dat în Țara noastră, a Moldovei, satele anume: Corneștii și Micleușeștii, și Loznova, Secrenii, și Dvornicenii, și Dumeștii, Țigăneștii, și Lavreștii, și Sadova, și Homiceștii. Toate acestea să-i fie lui de la noi Uric cu tot venitul, lui și copiilor lui, și nepoților lui, și strănepoților lui (...)” – Din câte vedem, o parte din toponime s-au păstrat intacte până azi, altele au suferit doar mici modificări, iar, la partea hotarelor, Uricul domnesc pomenește și sate vecine, cu nume neschimbate până azi: Horodiște, Bucovăț, Pitușca și chiar Căpriana.

Dar să mă reîntorc la obsesia mea despre sufletul satului, exprimată în debutul acestui material. O genială spusă a Ringaliei, soția lituaniancă a domnitorului nostru Alexandru cel Bun, invocată și ea în „Sadova de pe apa Zalobiței”, spune: „Ochii voștri s-au născut plini de apele și colinele Moldovei, apele ei de argint și cerul de piatră scumpă. Voi nu le mai puteți vedea!” – Acest gând mă ilumină: poate că anume bănuiala unei  orbiri similare mi-a și îndreptat mereu cugetul spre descifrarea frumuseților imateriale?! Poate că și frumuseți spirituale, precum este sufletul unui sat, din miopie nativă, ai putea să nu le mai vezi!?...

M-am căznit să înțeleg sufletul satului meu, mai ales, către 1989, pentru asta existând un motiv în plus. Discipolă a unui mare dascăl de Limba Română – regretatului profesor Ștefan Bulat – perestroika lui Gorbaciov și anii de început ai Renașterii Naționale m-au găsit luminată cu lumină dreaptă. Eram profesoară la Școala Medie din sat și căutam continuu să împart din lumina captată. Elevilor mei, unui mic cerc de prieteni, apoi, în comunitate, în raion și, dacă se poate, mai departe. Spre șocul meu, la început, foarte puțină lume din sat s-a angajat deschis în lupta de redobândire a demnității naționale. Câțiva profesori (lucizi, dar precauți), ulterior, învingând frica – mai mulți muncitori din gospodăria agricolă „Sadova”. Ei ne-au urmat la cenaclurile „Datina”, pe care le organizam în Casa de cultură din Călărași, la Marile Adunări Naționale, în Sadova de peste Prut, unde am semnat Declarația de înfrățire. Ei au mers voluntari în zilele puciului comunist din vara lui 1991 ș.a.m.d. Am urât, am condamnat frica și lașitatea. Amintirile au alimentat copios revolta interioară. Nu pot să uit întâlnirea electorală cu candidatul în deputați, poetul Ion Hadârcă (era în 4 martie ‘89, în campania pentru ultimul Soviet Suprem al URSS – am scris despre toate în „Călărașii și Renașterea Națională. Mărturii, evocări, imagini”), când, la ora stabilită, reputatul om de cultură a fost întâmpinat doar de noi, organizatorii și de câteva persoane care așteptau deschis pe scările edificiului. La scurt timp, însă, după ce s-au domolit luminile în Casa de cultură, sala gemea de lume. Oamenii au așteptat în hudițe și pe drumuri lăturalnice ca să intre în sală neobservați de cerberii locali. Nu voi uita zilele puciului comunist, când, sabotată de comuniștii latifundiari, căutam (primar fiind) să ridic oamenii în apărarea edificiilor noastre strategice; cum, după înfrângerea puciului, un martor ocular ne povesti că, în acele zile de cumpănă, la Ocolul silvic (tabără de odihnă a copiilor, ulterior, azi, proprietate a „socialistului” Igor Dodon), agro-comuniști locali au băut „za zdravie” că vin „ai noștri” cu „șefi mari de la Chișinău”.  Asemenea amintiri te fac să condamni cu duritate sufletul comunității. Doar cu timpul înțelegi că nu ți-e permis să identifici sufletul unui sat prin câțiva mutanți agro-comuniști, a căror „râvnă” n-a izbutit niciodată să prevaleze asupra voturilor democratice pe care le-a dat Sadova în toate scrutinele electorale de la 1989 încoace.

Să vedem cine a mai poposit, de-a lungul vremii, la Sadova, ca să se întâlnească cu sufletul locului. Citând pe același neobosit Gala Galaction, Vlad Ciubucciu relatează despre descinderile unor mari oameni de stat în gospodăria-model a lui Semion Dodon. Personal, cunosc că și în perioada sovietică Sadova era îndrăgită și vizitată de capii republicii. Gospodari din fire, mari vinificatori, sadovenii au omenit și omenesc (așa se spune la noi actului primirii unui oaspete) bucuroși, în casa și la masa lor (la Primărie, școală, grădiniță), autentici oameni mari, dar și pe un Semion Cuzmici Grosu, pe un Leonid Ilici Brejnev, pe Mircea Snegur, Vladimir Voronin ș.a. Invoc aceste... tablouri, deoarece ele ne-ar putea ajuta să înțelegem mai ușor sufletul Sadovei – sat de oameni gospodari, non-conflictuali, glumeți și... față în față cu nevoile lor. Povestea tristă a satelor noastre demonstrează că, oricât ar șerpui istoria, țăranul, omul simplu, cam tot cu „borta covrigului” se alege. Și asta au înțeles-o, cred, zonele rurale și nu doar acestea. Schimbările dătătoare de speranță din ultimii ani (foarte valoroase, sic!) sunt privite de omul simplu, tot mai mult și mai mult, ca o iluzie necesară (calul și eterna turtă dulce). Întruparea, într-un orizont îndepărtat, a iluziei nu prea  atinge viața lui, patria prezentului, vorba marelui Eminescu. Or tabloul nemijlocit pe care-l are în față omul de la țară este dezolant: satul pustiit de copiii plecați în „străinătățuri”, școli cu doar câteva clase, profesori cu pensii de subzistență, pământuri în paragină (cele mai bune, unificate, aparținând „vechililor” perioadei sovietice sau progeniturilor acestora) etc. Iar peste noi, ar mai adăuga sadoveanul, mai dă năvală nepoftit și parvenitul local, ca să „miluiască”, azi, pe niște profesori sau pensionari, mâine, pe câțiva elevi de performanță, o familie cu mulți copii: cu câteva mii de lei, cu un teren de joacă, cu clovnul „Kirkorov” la o „căpșuniadă” furată comunității, umplând satul cu vorbitori de limbă rusă, iubitori de frigărui și bere gratis. Cată de ține piept acestui „kuliok” intimidant, când nici Justiția, nici Statul încă nu-i pot ține piept! 

Și am ajuns, iată, împreună, la sufletul satului meu, pe care abia acum, poate, am ajuns să îl pot iubi și înțelege în esența și tragismul său: cea de sat cu oameni cuminți, primitori, care vor să trăiască în bine, în liniște și pace, fără să se vrăjmășească cu frații lor; cu părinți, cu nași, cu vecinii lor și nici chiar cu Statul. Sufletul satului meu – asta a trebuit să-nțeleg într-un târziu – este unul însingurat și obosit. Mă bucur enorm că, la această oră, el are un păstor pe măsura vremurilor de cumpănă și de așteptare: părintele-paroh Valeriu Enachi. Înțeleptul preot păstorește enoriașii Bisericii Sf. Nicolae, cu apartenență la Mitropolia Basarabiei (și asta e o altă poveste, care ar merita să fie scrisă). Poate de aceea, atunci când merg la Sadova la rude, la crucile părinților și bunicilor mei, cu niște ajutoare pentru nevoiași sau cu o lansare de carte, caut nu doar să împart bucuria cuvântului împlinit, ci și... să mângâi. Să mângâi un plâns pe care-l auzi doar cu sufletul – parte din sufletul  multiplu al comunității în care ai văzut pentru prima oară lumina zilei. Suflet pe care, de la un punct încolo, nu te mai crezi în drept a-l condamna.   

Autor: Eugenia BULAT 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 385

Susține Natura.md: Devino Patron!