Răutul la Cașunca și Ciutulești

Majoritatea știm despre râul Răut că trece prin Rezervația cultural-naturală „Orheiul Vechi”, acolo unde constituie un element cheie al peisajului atât de îndrăgit de toată lumea. Pe acolo l-am văzut și eu de nenumărate ori, iar cu câteva ocazii l-am urmărit cum trece pe lângă Ustia și curge în Nistru după satul Zolonceni. Însă aproape niciodată nu am avut ocazia să admir locurile prin care acest râu trece în cursul său superior și despre care auzisem că sunt spectaculoase și încărcate de frumusețe.

Răutul la Cașunca și Ciutulești
Canionul Răutului la Ciutulești. Foto: Alecu Reniță

Însă iată că pașii, grijile și treburile m-au purtat prin locuri încă ne-descoperite de mine și m-au învățat lucruri pe care probabil nici nu aveam să le aflu de nu mă așterneam la drum. Într-un fel, exact de asta îmi place să hoinăresc uneori – simt că orice punctișor de pe harta țării îmi oferă o lecție de cultură generală și de viață.

Răutul m-a așteptat răbdător să vin să-l descopăr când voi putea. Vroiam să văd cum arată acolo în Țara de Sus, înainte să ajungă în câmpia Orheiului. Prima dată am ajuns prin aceste părți în iarna anului 2017. Țin minte și astăzi cum totul în jur era acoperit de zăpadă și de negură. Ninsoarea acoperea câmpurile și stâncile Răutului, și întreaga suflare - chiar și râul - se pierdea în griul acelei zile de februarie. Peisajul arăta unidimensional, lipsit de distanțe, fără înălțimi, adâncimi și alte concepte care definesc spațiul. Colegul meu, care mi-o luase înainte și se cățărase pe niște stânci, părea suspendat între pământ și cer, arăta ca o pată ștearsă și pierdută în imensitatea aceea albă și înțepenită de frig. 

Am ajuns aici la 6 dimineața, când zorii mijeau și se năștea o nouă zi. Cu mintea încă amorțită de somn, habar nu aveam unde mă aflu, nu înțelegeam unde-i dreapta și unde-i stânga, nu mă puteam orienta să găsesc Răutul sau în care parte se află cel mai apropiat sat. Apoi GPS-ul de la telefon mi-a arătat că am poposit lângă o localitate cu nume foarte interesant, venit parcă din alte vremi: Cașunca. Am șoptit pentru mine, încet: „Cașunca”, apoi am făcut o poză ca să țin minte întotdeauna acest loc unde m-am simțit pierdută în spațiu – lucru ce mi s-a întâmplat de foarte puține ori în mica noastră țărișoară pe care o cunosc ca pe propria palmă.


O dimineață de iarnă la Cașunca, pe malul Rătului. Foto: Silvia Ursul

 

Când negurile dimineții s-au liniștit și lumina a început să dea formă peisajului, am observat că în fața mea se deschide un impresionant canion – larg și spațios ca un amfiteatru – prin care trece de milenii Răutul. La acea oră de răsărit, eram martoră la o imagine deosebit de frumoasă: discul Soarelui strălucea prin aerul lăptos, iar zăpada scânteia acolo unde lumina străbătea prin ceață. Jos, la poalele stâncilor, Răutul își vedea de drum, având o pojghiță subțire de gheață deasupra lui și oglindind în el jocul de lumini de deasupra noastră. Toată suflarea din jurul nostru era înțepată și rigidă de atâta frig, însă sub noi și sub stratul de zăpadă pe care călcam, seva vieții dospea și aștepta momentul potrivit să cucerească pământul, ca în fiecare an, de miliarde de ani. Mi-am promis atunci, în peisajul de iarnă al luncii Răutului, să mă documentez cu privire la locurile în care am poposit.

Cașunca își trage numele de la întemeietorul său - Ștefan Casso, un aromân venit din Macedonia, sau mai exact din părțile Epirului (nord-vestul Greciei). El a preluat moșia satului Ciutulești de la boierul local Dumitru Răileanu și a căutat să întemeieze alte noi localități pentru a-și extinde proprietățile. În acest mod a fost înființat în anul 1840 satul Cașunca, trecut în documentele vremii drept „Cassovca”, după rigorile ortografice ale administrației țariste. Odată cu această localitate a apărut și satul Ștefănești, botezat după numele mic al întemeietorului Casso. În ambele sate au venit să locuiască țărani din județele învecinate, în special din Ciuciulea și Cornești. Se spune că primii locuitori ai Cașuncii erau chiar din Noua Suliță (în prezent Bucovina ucraineană). În paralel cu înființarea noilor moșii, boierul Ștefan Casso și-a mărit familia: la Ciutulești, rând pe rând, i s-au născut feciorii Constantin, Nicolae și Aristide. Ultimul avea să devină tatăl ilustrului jurist și publicist Leon Casso (Lev Kaso), care a ocupat funcția de ministru al învățământului în Rusia Țaristă (1910-1914). Fiul mijlociu al lui Ștefan Casso – Nicolae – a fost un aprig revoluționar român basarabean care a luptat împotriva ocupației rusești în Basarabia. Se pare că lui i-a aparținut inițiativa de a-și schimba numele din Casso în Cașu, și odată cu acest lucru și denumirea satului din Cassovca în Cașunca. Iată așadar cum dintr-o singură familie ilustră de intelectuali s-au conturat vlăstari cu viziuni total diferite, care și-au croit destine diametral opuse în raport cu patria în care s-au născut.


Canionul Răutului la Florești. Foto: Alecu Reniță

 

Îmi voi permite să fac o scurtă divagare de la satul Cașunca pentru a reda în câteva cuvinte povestea de viață a marelui Nicolae Casso, cel care a vrut să i se zică Cașu. La maturitate a decis să se stabilească pe o moșie rămasă de la tatăl său: Chișcăreni (astăzi raionul Sângerei). Acolo și-a construit un palat impunător, în care se vorbea exclusiv românește – din acest motiv guvernatorul țarist al Basarabiei din acea perioadă a plecat ofensat de acolo. 

Pe lângă funcțiile administrative pe care le-a ocupat la Iași, Bălți, Soroca și Chișinău, Nicolae Casso a fost și filantrop: el a construit spitale în Bălți și la Flămânzeni, iar în Chișcăreni a construit o școală profesională, în care se preda în limba română. Pe mulți elevi i-a susținut cu fondurile necesare pentru continuarea studiilor în străinătate, iar pe oamenii de cultură ai vremii i-a sprijinit și promovat. Slăbit după deceniile de presiuni și discriminări ale administrației țariste și neputincios în fața rusificării generale, „filosoful” de la Chișcăreni s-a retras în castelul său și ieșea doar ocazional pentru a privi spre pământurile de dincolo de Prut de pe o movilă ridicată de țărani în acest scop. Spre sfârșitul vieții a părăsit Basarabia și a murit la Paris. În urma lui a rămas vestita movilă, care se poate vizita și azi, însă conacul impunător a ajuns o ruină neglijată atât de autoritățile sovietice, cât și de cele ale Moldovei independente.


Vedere asupra satului Chișcăreni din vârful movilei „Nicolae Casso”. Foto: Cristina Kifa

La câțiva ani de la moartea lui Nicolae Casso, nepotul său de pe frate – Leon Casso – devenea ministru al învățământului în guvernele Stolîpin și Kokovtsov. Despre el s-a zis că a fost unul dintre cei mai destoinici miniștri din timpul domniei lui Nicolai al II-lea, realizând reforma învățământului rusesc în momentul dificil după revoluţia din 1905-1907. Chiar și de pe culmile strălucitei cariere profesionale, Leon Casso nu și-a uitat baștina: el a finanțat construcția școlii din satul Ciutulești, a unui pod și a spitalului de la Cașunca, contribuind în general la ridicarea nivelului de trai din localitatea în care s-a născut. Contemporanii săi îi preziceau chiar postul de prim-ministru, însă Leon Casso s-a stins subit din viață la 26 noiembrie 1914 din cauza unui cancer în stadiu avansat. A fost înmormântat în cimitirul bisericii-capele de pe moșia părintească din Ciutulești, alături de mama sa, Alexandra Mavro- Biazi. Potrivit istoricului Iurie Colesnic, mormintele au fost profanate și distruse de către cei care căutau aur și alte obiecte prețioase, iar numele celor înmormântați au dispărut de pe pietrele funerare. Se pare că în acest fel generațiile actuale le-au mulțumit marilor personalități care au avut grija acestor sate.

* * *
Anii au trecut peste aceste localități, iar cei ce le-au dat naștere s-au întors în țărână. În urma lor și în urma năpastelor care s-au abătut peste Basarabia, mărețiile de altădată s-au evaporat: n-a rămas piatră pe piatră, iar documentele care vorbeau despre cultura și istoria noastră au pierit mistuite de flăcări. Astăzi, ne revine nouă datoria de a redescoperi, de a reînvăța baștina. Este o misiune grea, este o muncă de Sisif, dar firul roșu al neamului nostru trece inevitabil prin aceste locuri ce ne-au servit drept leagăn, și fără ele riscăm să nu mai putem re-înnoda ața care ne-a  ținut legați de vatră.


Răutul la Florești. Foto: Cristina Kifa

 

Silvia URSUL

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 345