Devino Patron!

„Sufletele noastre zbuciumate” se întorc acasă

„Sufletele noastre zbuciumate” se întorc acasă
Cocostârc la cuib. Foto: Vadim Șterbate

Cocostârcii, sau așa cum îmi place mie să le spun, berzele, sunt printre cele mai bine cunoscute păsări migratoare de la noi. Le-am îndrăgit atât de mult, încât le-am asociat cu cele mai frumoase simboluri din cultura noastră: fertilitatea și norocul. Zeci de proverbe, zicători, credințe populare și reprezentări simbolice sunt legate de aceste frumoase păsări: belșug („Dacă un om vede multe berze primăvara, va face multe care cu porumb”); noroc („Mare noroc în casa pe care barza își face cuibul”); ajutor („Dacă se aprinde undeva o casă, cocostârcul dă de știre clămpănind din cioc”); sănătate („Când vezi barză întâi pe sus, tot anul vei fi sănătos”); vreme („Dacă vin odată mai mulţi cocostârci, primăvara va fi furtunoasă și ploioasă”).

Ne sunt atât de simpatice și atât de apropiate, încât le așteptăm în fiecare primăvară să-și ocupe cuiburile cocoțate în vârf de stâlpi. Venirea lor este sărbătorită în fiecare localitate și în fiecare casă, și orice om care trece pe stradă gonit de griji și nevoi găsește un minut să întoarcă capul după frumoasele păsări venite cine știe de pe unde înapoi acasă. Căldura cu care își întâlnesc
perechea, grija cu care își așează cuibul, delicatețea pe care o manifestă cu puii – toate astea ne topesc încetîncet carapacea ursuză în care ne-a ținut prizonieri iarna.

Cocostârc/barză albă. Foto: Vitalie Ajder

Ehe, dar până la pui mai este! Berzele, mânate de un instinct vechi de când lumea și gonite probabil de un dor nebun de casă, pornesc de la gurile Nilului în lunga lor călătorie către nord. Se
întâlnesc unele cu altele, se înțeleg din priviri, și, la un moment dat, decolează ca la un start dat de o mână nevăzută. Această declanșare a migrației, cu o exactitate extraordinară, le-a adus
berzelor renumele de „păsări orologiu” care vin neîntârziat la aceleași date și în aceleași momente calendaristice, indiferent de condițiile climatice.

Din dorința de a ajunge acasă cât mai repede, berzele se aștern la drum, călătorind cu ajutorul curenților de aer cald pentru a economisi din energie, se lasă în răstimpuri peste vreun lac sau zonă umedă întinsă pentru a se reface și își îndeamnă la zbor suratele pe care le găsesc acolo. Stoluri mari se varsă unul în altul, cele mai multe coagulându-se în regiunea strâmtorii Bosfor și Dardanele, oferind locuitorilor din Istanbul o imagine imposibil de descris în cuvinte: un cer înțesat cu sute de mii de aripi și picioare întinse gata să cucerească toate satele de pe continentul european!

Epuizate de atâta drum de acolo din Africa Centrală, berzele ajung pe la noi pe la sfârșitul lunii martie, preocupate să-și găsească cuiburile lăsate în grija oamenilor pentru o iarnă întreagă. Întotdeauna cel care ajunge primul la cuib este masculul, bărzoiul, care ține minte exact unde-i este casa și cum să ajungă la ea. Tinereii, uneori mai timizi, alteori mai îndrăzneți, umblă să găsească vreo adresă liberă, nerevendicată încă sau părăsită de stăpânii care cine știe ce au pățit în ghinionista lor migrație. Dornici să devină părinți, masculii își așteaptă perechile, care sosesc negreșit peste 4-5 zile după ei, și cu o preocupare de gospodine, inspectează cuibul și se asigură că nimeni n-a adus vreun prejudiciu sau vreo stricăciune căminului drag. Uneori sunt nevoite să-și alunge rivalele – femele venetice atrase de masculul (încă) singur care posedă și un cuib la înălțimi rezidențiale! Oricum, certurile astea conjugale nu țin mult, pentru că este atâta treabă de făcut: refacerea/consolidarea cuibului pentru a fi capabil să adăpostească urmașii, căutarea de hrană destulă pentru viitoarele guri înfometate și, cel mai important – depunerea și clocitul ouălor – responsabilitate covârșitoare de la care nici o pasăre care se respectă nu admite să ia pauză! 

Cocostârc/barză albă la cuib. Foto: Vadim Șterbate

Grija față de urmași și instinctul parental manifestat atât de puternic de către berze au câștigat întru totul respectul oamenilor. Ne-am atașat atât de mult de ele încât nici nu ne putem imagina să le alungăm de lângă casele noastre, și cine îndrăznea să supere barza sau să-i strice cuibul comitea un păcat urât și avea toate motivele să se aștepte la necazuri teribile. În aproape toate culturile, legendele și miturile lumii, barza reprezintă viața dedicată întru totul valorilor familiei, a îngrijirii semenilor, a legăturii cu rudele și a dragostei împletite cu dăruire și fidelitate. Este o pasăre care trăiește conform unor valori pe care omul uită se le respecte.

 

Silvia URSUL

Articol publicat în numărul 290, aprilie 2016

Susține Natura.md: Devino Patron!