Memoria Nistrului

Când te legi sufletește de un râu, începi să simţi că el își face loc în fiinţa ta lăuntrică și devine parte din viaţa ta, din frământările, căutările și întrebările tale. O apă curgătoare ce trece prin zilele, bucuriile și melancoliile tale, îţi aduce un alt ritm al existenţei și o lume pe care o vezi și o măsori după calendarele și respiraţiile fluviului. Peste tot, de-a lungul Nistrului, oamenii, comunităţile riverane, memoria lor colectivă, leagă anii și anotimpurile de inundaţii, secete, îngheţuri, cataclisme, epidemii, războaie, foamete, recolte, sărbători sau evenimente știute numai de ei.

În apropiere de Hotin, un bătrân de 91 de ani îmi povestea că în iarna anului 1919 râul îngheţase de peste un metru și oricât spărgeau sătenii gheaţa, tot nu ajungeau la apă. „Dar poate a fost în iarna lui 1918 sau 1920?” – îl încercam de memorie. „A, nu, în ‘19 o fost, fiindcă în iarna ceea bandiţii au trecut Nistrul pe gheaţa groasă și au prădat satul și i-o dat foc. Când gheaţa era subţire noi o spărgeam ca ei să nu treacă Nistrul. În 1920 râul de-amu era păzit de armia română și bandiţii din partea ceea se temeau să năvălească peste noi”.

La Rașcov, o localitate străveche, cu un nume tot atât de străvechi ce nu-și pierde strălucirea, Calaur, așezat pe malul stâng al bătrânului Nistru, majoritatea oamenilor în etate ţineau foarte bine minte spaima prin care trecuse în toamna anului 1940.

„Era spri dimineaţî. Câini hămăiau, parcă îi apucase nebunia. După asta s-o zgâlţâit pământul, apu s-o auzît o detunătură. Di sus, s-o prăvălit stânca veche. Tăt satu s-o trezit. Iar pisti puțin timp, vara, în iulie, după o ploaie strașnicî, Dialu Roșu s-o rupt șî o fugit la vali, spri Nistru. Babili își făceau cruci și bolmojău că e sămn rău, că o sî vină mari năpastî pisti nărod. Dealu Roșu îi di la sat în jios, acolo malu di chiatră o plesnit șî s-o făcut o crăpăturî lungî și adâncî. Di disubt sî auză un vâjâit înfundat, pi urmî am văzut cî era un șuvoi di apî. Șî azi sî vedi dișchicătura”.

În aval de Tighina, la Olănești, aveam să aflu despre un adevărat masacru al oamenilor înfometaţi de pe malul stâng, care și-au luat copiii, familiile, neamurile și au încercat să treacă pe gheaţă în dreapta Nistrului. Olăneștenii, cu capul înălbit de ani, încă se temeau să vorbească liber. Nu prea înţelegeam cine i-a împușcat pe înfometaţi și îi puneam la greu cu întrebările mele.

„Cum cine? Grănicerii de dincolo. Pe malul lor era foame, iar la noi nu. Ei căutau locuri pe unde să treacă Nistrul și fugeau în cârduri, mai ales iarna, când îngheţa râul. Când s-a întâmplat? După Crăciun, tot Nistrul îngheţase bocnă. În fiecare seară se auzeau împușcături de cealaltă parte. Rar cine scăpa cu zile.

În februarie ”33, neavând ce mânca, o mahala întreagă de dincolo s-a pornit să fugă, să ajungă la Olănești. Antihriștii îi așteptau cu mitralierile de-a gata. Au împușcat delaolaltă – femei, copii, bătrâni. Cei care au scăpat cu zile și au ajuns răniţi la Olănești spuneau că au fost uciși 40-50 de oameni în păduricea de pe malul stâng. Poate au fost mai mulţi, poate au fost mai puţini, nu avem de unde să cunoaștem”.

O istorie nescrisă și nefalsificată a Basarabiei și Transnistriei, înșirată de-a lungul secolului XX, se mai păstra în ochii și în mintea bătrânilor pe care îi întâlneam pe un mal și altul al Nistrului. Bătrâni simpli și blajini la chip care ori tăceau, ori spuneau ce au văzut sau auzit, fiindcă ei credeau că a spune minciuni e un mare păcat ce îţi închide drumul spre Dumnezeu.

La fel, în localităţile nistrene, cam peste tot, auzeam de la băștinași întâmplări bizare, legende și mărturisiri ciudate despre vârtejuri apărute din senin pe Nistru, care îi înghiţeau pe copii și pescari; despre somni uriași, care se furișau din adâncuri până la mal și răpeau gâștele, raţele sau godacii cufundaţi în băile de nămol; despre grote în care dispăreau drumeţi rătăciţi, sau despre smârcuri adânci, fără fund, camuflate de ierburi ori de bălării, în care se prăbușeau animale, sau chiar păstori.

Oamenii povesteau atât de firesc aceste întâmplări ciudate, încât adeseori mă surprindeam că le cred fără să le pun la îndoială. Îndeosebi îmi plăcea să ascult poveștile despre locurile misterioase, despre oamenii și evenimentele din vremurile de demult, când Nistrul era frontiera dintre Asia și Europa. Mă atrăgeau creaţiile populare, fie ziceri sau proverbe locale, fie doine de jale, descântece sau strigături, fie aventuri de dragoste, cu ibovnice aprinse de pe malul celălalt, ascunse în case ferite de ochii grănicerilor.

Din naraţiunile sau mărturisirile băștinașilor, cu uimire descopeream o Basarabie vie, total diferită de cea prezentată în cărţi, în diferite emisiuni, sau în manuale, fabricate de ocupanţii sovietici și lichelele autohtone. Descopeream o istorie adevărată, plină de întâmplări și fapte reale, o adunam din cioburi sparte și împrăștiate de-a lungul deceniilor. O lume fabuloasă a Nistrului se dezvăluia de la o localitate la alta și își făcea loc pentru totdeauna în sufletul meu.

„Ei, nepoati, tu ai auzit ceva de generalul Stan Poetaș?”, m-a întrebat așa, într-o doară, moș Ioan Jambaș de la Holoșniţa, un sat arhaic, prins într-o potcoavă de aur a Nistrului. „Lasî, dacî nu ești di pi aici, nu ai di undi sî știi. Eu aveam 11 ani în 1919, când generalul o fost împușcat de bandiţi, din spati, lângî Otaci. Pi atunci, Rusâia sî tulburasî rău di tăt cî l-o împușcat șî pi ţaru lor, pi Niculai, și mulţi oameni, parcî teferi înainti de asta, s-o tulburat și ei la cap. Veneau di pisti Nistru, îmblau cu armili prin sati și prosteau lumea că ei aduc dreptatea, că o sî-i ucidî pi cei bogaţi și o să le dăie săracilor pământ. Adicî, sî ucizi ca sî faci dreptate...

Da, sî vedi cî la Otaci bandiţii o nimerit pisti români și acolo o fost război adivărat. Și nu numa acolo, cî așă cum spunea tata meu, di la Hotin și pân-la Soroca, generalul Stan Poetaș o făcut prăpăd din bandiţi, iar cei scăpaţi cu zîli o fugit pisti Nistru. După asta, s-o făcut liniști în satili noastre. Da cei cari l-o împușcat din spati pi general trebuia să cie trași la răspundiri. Străinii de aici i-o ajutat pi bandiţi, îi ascundeau în satili haholești pi cei cari o tulburat lumea. Da cu armata românî nu era de glumit. Fiecari al zăcilea bărbat din satili tulburate, „neposlușnâie” (neascultătoare, rebele - n.a.) o fost împușcat.

O venit plutonul șî la noi în sat, cî așa îi ziceau, ţân minte ca azi – pluton de execuţie (moșul încerca să se exprime cu accentul ofiţerului român). O întrat drept în ograda bisericii, cî era slujbî și tăt satul sî găsă în bisericî. Noi, copiii am ieșit afarî. Românii o așteptat pânî s-o sfârșit slujba. Am văzut cu ochii mei cum soldaţii, la ușă, numărau bărbaţii și câti pi unul îl dădeau deoparte. Nici tata, nici tătuţa (bunel - n.a.), nu a nimerit la numărătoari. Tăt satul era di faţî. Atunci, mai marili pi pluton, o scos o hârtie, o disfăcut-o și o citit, cum o spus el – Le-gea mar-ţi-a-lă. Așă, pi silabi. Cineva din holoșniţeni o întrebat ci-i asta Lege marţială și altcineva din mulţimi o răspuns – asta-i un fel de voienîi tribunal – (tribunal militar - n.a.).

Ofiţăru o dat comandî ca cei șapte bărbaţi număraţi sî treacî la gard, iar plutonul de execuţie o primit ordin sî-i împuști. Văleleu, ci boceti s-o pornit di la fimei și copchii. Atunci, starostili Holoșniţâi o înţăles ci ninorocire poate sî cie șî o ișît în faţa ofiţărului, o trântit căciula în pământ, o căzut în genunchi și o început să-l roagi cu lăcrimi în ochi – nu-mi împușcaţi satul, împușcaţî-mă mai ghini pi mini! Ofiţăru l-o întrebat pi starosti, ci fel di sat îi Holoșniţa și dacî i-o ajutat pi bandiţi sî întri în Basarabia.

– Doamni ferești sî-i ajutăm pi bandiţi, o spus starostili nostru, tătî Holoșniţa îi sat di moldoveni șî tăţi ni temim di bolșăvicii di pisti Nistru. Vă rugăm în genunchi sî ni păzîţi di ei. Când o auzît rugămintea starostilui, ofiţăru român s-o uitat la lumea din ogradî și o întrebat: Așa e? Tăţi holoșniţănii într-o gură o strîgat: Da, așa e! Atunci ofiţăru român ș-o scos chipiul di pi cap, o privit lung la crucea di pi bisericî, ș-o făcut di trii ori sămnu crucii șî o dat ordin plutonului de execuţie sî nu împuști pi nimini din Holoșniţa.

Da pi generalul Stan Poetaș l-o înmormântat cu mari cinsti, ca pi un erou, la Soroca, lângî Sobor. I-o pus o cruci înaltî, înaltî, di marmurî neagrî. Noi, sorocenii, fiindcî generalul ni-o scăpat de bandiţi, am adunat bani di la oameni șî i-am făcut un monument, cel mai frumos din Soroca. Pi urmî, cei cari o poftit nepoftiţi încoaci în vara lui 1940, o furat monumentu. Undi l-o dus, numa Satana șî ei cunosc. Obraz n-o avut, cî monumentu o fost făcut din banii oamenilor, nu a statului. Da când hoţu o avut obraz?”

Mărturisirea bătrânului Ioan Jambaș de la Holoșniţa m-a impresionat peste poate și m-a făcut să întreb și pe alţi soroceni în etate unde s-ar afla și dacă se păstrează mormântul Eroului, la fel și ce s-a întâmplat cu monumentul ridicat din banii poporului. Când aduceam vorba despre generalul Stan Poetaș, aproape toţi se făceau că nu aud. Ascultându-mă, un fost deportat m-a sfătuit: „Tu când vrei să afli ceva din timpul românilor, întreabă Nistrul – el știe mai bine, el ţine minte tot. Și pe dânsul nu au cum să-l ducă nici la închisoare, nici să-l strămute în Siberia”.

Episod din cartea „Pe Nistru, spre izvoare”.
Iulie 1987

Susține Natura.md: Devino Patron!