Devino Patron!

Delta Dunării: Paradisul păsărilor

Rezervație a biosferei, declarată însă și zonă Ramsar, Delta Dunării este acel tărâm cu ape, stufărișuri, grinduri și lacuri, dune de nisip și păduri de sălcii, unde vizitatorul găsește o incredibilă imagine a începutului de lume. Fiecare zi este o întâlnire inedită cu milioanele de făpturi ce trăiesc pe această imensă “arcă a lui Noe” într-o armonie specială, cu toate că în nici o clipă nu slăbește raportul dintre foame și pândă. Dintre a pândi și a fi pândit. Pești și fluturi, broaște țestoase, libelule, porci mistreți, șerpi și câini enot, bizami și vidre, vulpi și iepuri, oi, capre și măgăruși, toate fac din peisajul deltaic de la Gurile Dunării un unicat european.

Delta Dunării: Paradisul păsărilor

Înainte de toate, Delta se dovedește un paradis al păsărilor. În fiecare an se întâlnesc aici peste 300 de specii de înaripate, reprezentând cele cinci areale de migrație din Europa, Asia și Africa. Mai bine de jumătate dintre ele - circa 175 de specii - cuibăresc în stufărișurile acestui spațiu lacustru. Bună parte din neamurile acestor zburătoare fac parte din suita celor protejate de lege: pelicanul creț și comun, cormoranul pitic și gâsca cu gât roșu, țigănușul, lopătarul, piciorongul, egreta mare și cea mică, codalbul. 

 

Simbolul Deltei
Cine vine în Deltă vrea să vadă, cât mai repede, pelicanii. Ei sunt simbolul acestui mirific tărâm de pământ și ape. Nu-și au domiciliul permanent aici. Primăvara, se reîntorc pe lacurile Fortuna și Merhei, Periteasca și Roșca-Buhaiova, peste tot în Delta Dunării, și în scurt timp încep să-și depună, pe la sfârșitul lui aprilie, două-patru ouă. La pelicani, clocitul are un anumit ceremonial, semănând cu schimbul gărzilor militare: pelicanul-tată se așează pe marginea cuibului, ridică enormul cioc portocaliu și începe să-l legene, moment în care de pe ouă femela-pelicăniţă își înfige ciocul în peretele cuibului, bate din aripi, „spune” ceva, cu glasul adânc, răgușit; scena se repetă de câteva ori, apoi părinţii își curăţă unul altuia penele, pregătindu-se să-și preia locul de veghe deasupra viitorilor lor pui. Aproape un ceremonial... Cam peste o lună de zile de la depunerea ouălor, din ele vor ieși la lumină niște pui caraghioși, orbi și golași, care, abia după vreo șase săptămâni, își vor recunoaște părinții, cărora le vor cere nu tandrețe, ci mâncare... 

Pelicani comuni (Pelecanus onocrotalus). Foto: Lucian Reniță

 

 

French can-can?
Pelicanii pescuiesc în grup. La marginea unui lac, nu prea adânc, se așează în cerc, alcătuind un fel de gard viu. Încep să bată din aripi și din labe, tulburând apa, alternând scufundarea imensului lor cioc în apă cu revenirea la normal, ca să spunem așa. Un fel de insolit french can-can... Văzut din apropiere, spectacolul nu stârnește mare admirație. Sigur, mai sunt și alte viețuitoare care nu sunt prea grațioase când „își fac plinul“. Zgomotul și nămolul sperie și derutează peștele, care rar se întâmplă să scape printre pelicani. Și, dacă se întâmplă care cumva să se ivească și acest noroc, intră imediat în bătaia cormoranilor, tolerați de pelicani să se hrănească în preajma lor.


Spectacol înainte de plecare
În partea a doua a verii, pe la sfârșitul lunii iulie, la acest „ritual“ al hrănirii încep să participe și odraslele pelicanilor. Puii au deja 8-10 săptămâni, ciocul și punga lor se îngălbenesc de la o zi la alta, semn că e vremea să devină independenți față de părinți. Independenți în ceea ce privește capturarea peștelui, fiindcă, în scurt timp, încep antrenamentele pentru marele zbor spre țările calde. Este, fără îndoială, spectacolul cel mai fascinant pe care îl oferă cerul Deltei. Pregătirile pentru plecare nu sunt deloc facultative. Se fac antrenamente riguroase, sistematice. Cârdurile de pelicani desenează în văzduh un fel de rotocoale parcă filmate cu încetinitorul. Le simți prezența prin jocul de umbre pe care îl derulează pe cer, aripile lor părând un fel de jaluzele albe pe o parte și negre pe cealaltă parte. Toamna, când timpul s-a copt pentru lungile călătorii, flotilele de pelicani comuni (Pelecanus onocrotalus) sau creți (Pelecanus crispus) pornesc spre a ierna în Delta și pe Valea Nilului, spre regiunea Golfului Persic sau, și mai departe, până în India. 

Nuferii din Delta Dunării. Foto: Alecu Reniță

Lecţia corcodelului
Frumoase spectacole pot surprinde iubitorii Deltei! Lebăda, de exemplu, improvizează pentru pui adevărate punţi de îmbarcare; ea își întinde picioarele înapoi, cu labele aproape de suprafaţa apei, iar puii saltă pe ele și se plimbă astfel până se satură... Interesantă „lecţie de hrănire” ne oferă neamul corcodeilor. Când puii au crescut, corcodelul-părinte nu le mai dă mâncarea din cioc, ci se preface că o scapă în apă; altădată, când puiul se apropie să ia mâncarea, tatăl se cufundă imediat, îndemnându-l pe ţânc să-l urmeze. 

 

Cel mai bun loc de cuibărit?
Călifarul alb și cel roșu, ciocîntorsul, pescărușul argintiu preferă locurile cât mai apropiate de apă. În schimb, cormoranul pitic, stârcul galben, raţa roșie și cea moţată, lopătarul, ţigănușul, lebăda caută adăpostul stufărișurilor și al sălciilor inundate. Cât despre capitolul ouă s-ar putea scrie un tratat; stârcul alb are ouă albe ca neaua, cormoranul – negre ca tăciunele, raţa sălbatică face cel puţin șase ouă, ouăle de stârc-lopătar au pete roz-verzui pe fond alb. Indiferent însă cum ar fi această minune a naturii care naște viaţă, un singur lucru este important pentru împlinirea ei: căldura…

Egretă mică (Ardea alba). Foto: Lucian Reniță

 


O junglă care se datorează păsărilor
Nu departe de Sulina, se întinde pădurea Letea, un fel de „junglă“ a Deltei Dunării. După unele ipoteze, originea mediteraneană a vegetației de aici s-ar datora păsărilor, care, în perioada migrațiilor, ar fi purtat cu ele, involuntar, spre aceste meleaguri, semințele plantelor specifice climatului mediteranean. Pădurea Letea are arbori înalți, cum sunt plopul alb, stejarii, ulmii, dar și liane, trandafiri sălbatici, cătină albă și roșie. În desișurile ei trăiesc iepuri și porci mistreți, căprioare, vulpi și lupi, fazani și călifari. Pe câte o dună de nisip stă la soare, impasibil, cumintele șarpe de apă al Deltei.

 

Viaţa mirilor – ca zborul de pasăre
Merită văzută și pădurea Caraorman. Dunele o înconjoară ca niște pașnice ziduri de apărare. Vine dinspre ele mireasmă de tamarix, care nu e altceva decât cătina – acest arbust al zăvoaielor și nisipurilor pe care ţăranii români îl foloseau și la vopsitul pânzelor și împotriva reumatismului. Și aici totul este posibil.
Ca într-un basm. Există un castel de sălcii, există o pasăre a paradisului, există un pește fermecat, pentru fiecare. Există chiar și un piţigoi, piţigoiul pungar, numit Boicuș. E cel mai priceput constructor de cuiburi. Și le face din fire de cânepă, de urzică, de trestie și păpuriș, din mâţișori de salcie și plop, din păr de cal, din fire de bumbac. Le căptușește cu puf de salcie, pene și lână. Oamenii locului caută aceste cuiburi și le păstrează în casele lor. Unii cred că sunt bune de leac. Pescarii le socotesc semne de noroc și la nuntă le atârnă în case, ca viaţa mirilor să fie trainică și curată, ca zborul de pasăre...

Cuib de boicuș (Remiz pendulinus). Foto: Mihai Ogrinji

 

 

 

 

 

 

Mihai OGRINJI

Articol publicat în numărul 245

Susține Natura.md: Devino Patron!