ISACOVA MEA, ISACOVA NOASTRĂ

Satul a fost salvarea noastră în perioadele grele ale societății totalitare comuniste. El a păstrat cultura, istoria, graiul și slova, credința și dragostea de țarină. Aici s-au neutralizat ideologia și propaganda comunistă, influențele școlii în formarea noii comunități – a omului sovietic.

Transmiterea istoriei și a folclorului o făceau bunicii la gura sobei, cu jumătate de gură și cu mare grijă să nu spună cumva prea multe, fiindcă pot dăuna viitorului copiilor și nepoților. Probabil că acolo este răspunsul miracolului de la sfârșitul secolului trecut, când românismul a renăscut, chiar dacă nimic nu prevestea. Prins la acest gând, cu atât mai dureroase și periculoase devin distrugerile prin care trec satele noastre în prezent. Se ruinează nu doar casele și cimitirele, se distruge identitatea noastră națională.

Satul meu, Isacova, din județul Orhei, este un sat pitoresc, foarte drag inimii mele, cu oameni frumoși și gospodari, la a cărui temelie, după cum glăsuiește legenda, au fost răzeșii și mazilii Cigodariu, Buciușcanu și Isac. De la numele unuia dintre ei, Isac anume, a și pornit denumirea satului.

Aceștia s-au așezat pe valea Răutului și primul sat a și pornit cu numele Valea Isacovei, străluminat de biserica sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Regretatul cercetător, Mihail Onilă, originar din Isacova, scria că satul Valea Isacovei, la începuturi a pornit de la căsătoria a doi feciori ai lui Simion Durac, pârcălabul de Orhei, cu două fete ale boierului Morozanu. Atunci boierul le-a dat drept zestre fetelor o parte din moșie – dealurile, câmpurile și valea Răutului, mai la vale de satul Breanova, Morozeni și până la Orhei.

Documentar, satul Isacova a fost menționat în anul 1633, când Isac din Sinehău a cumpărat părți de moșie pe Răut cu 70 de lei bătuți. La acea vreme Isacova deja avea biserică, școală și primărie. Chiar dacă timpul fuge nemilos, bătrânii din partea locului încă mai păstrează certificate de cununie și de naștere eliberate la biserica din Valea Isacovei, demult măcinată de vreme.

Ca satul să se mărească, lumea, treptat, a început sa-și construiască gospodării în Deal... Așa a apărut și această parte a Dealului Isacovei, cu biserica ce poartă hramul Sfântul Mucenic Nicolae (de vară), cu școală și cu primărie, care a ajuns prin ani să devină unică. Sfântul lăcaș, înălţat din lemn, a fost sfințit la 8 noiembrie 1838. Dar, după 42 de ani, la 22 iulie 1880, a fost pusă temelia unei noi biserici, de piatră – cu hramul Sfântul Nicolae – care a fost sfințită la 7 mai 1889. Acum opt ani, la 21 mai 2013, un sobor de preoţi a sfințit acest templu al Domnului.

Într-un hrisov domnesc de la 1725 se arată că Mihai Racoviță Voievod reconfirmă dreptul de proprietate al răzeșilor din Isacova și Morozeni asupra acestor moșii „pe care le trag după Danciul pârcălab și Durac cel bătrân”. Din materialele de arhivă găsim că răzeșii din Isacova au donat în 1805 o parte din moșie mănăstirii Hirova care arsese.

Treptat denumirile din sat s-au prescurtat devenind „Din Vale” și „Din Deal”. Dar, uite că se mai păstrează și până acum o rivalitate dintre cei Din Vale (ca primii așezați și fondatori ai satului), și cei Din Deal – cu primărie, școală generală, cu perspective de dezvoltare mai mari. Din păcate, partea din vale a satului încet-încet dispare. Nu mai este școală acolo, dar nici biserică... Au mai rămas puțini bătrâni și cimitirul... În fiecare an de Paștele Blajinilor preotul merge duminica în Vale, la cimitir, iar lunea îi pomenește pe cei trecuţi la cele veșnice, în Deal...

Vechimea satului, de la sine înţeles, a adunat prin vremi tradiții, obiceiuri, o cultură aparte, care s-a reţinut în port, organizare, atitudine față de religie, țarină și guvernare. Când vine vorba despre ţinuta, cultura, „fudulia” celor din Isacova, cei din satele apropiate – Cișmea, Breanova sau Brăviceni – fac glume de felul „trei fasule în farfurie, la Isacova-i fudulie!” Explicaţia e simplă: la orișice gospodar din Isacova, când te așeza la masă, în primul rând, ți se punea în față – farfurie, furculiţă și neapărat un pahar. Mâncarea, ca mâncarea, putea fi mai puțină, de cum se aștepta oaspetele... Pe când în alte sate? Tradiţional ți se punea doar furculița sau lingura și se servea cu un pahar, oricâţi ar fi fost la masă.

Încă ceva. Mai în spatele caselor din Isacova, spre Morozeni se înalţă și Codrul – și iar spre „invidia” satelor din lunca Răutului, care nu tare se bucurau de una ca asta și îi vorbeau pe isacoveni: „Îți închipui, codrenii ăștia fac focul numai cu lemne, da’ noi – doar când coacem pâine, și numai de zile mari!” 

Dar nu numai aceste lucruri îi făcuse pe isacoveni „fudui” și mândri. Mai aveau și altele... Când venise puterea sovietică, activiștii ateiști (precum spunea bunica – „râsurile”) s-au apucat de închis bisericile. În toate împrejurimile lăcașele sfinte, mănăstirile, au fost închise. La Isacova nu le-a mers. Vița de răzeși rămasă prin vremi și caracterul moștenit i-au ridicat pe oameni în apărarea Credinţei, a Sfintei Biserici, care, de altfel, a funcționat pe tot parcursul perioadei sovietice, servind loc de pelerinaj pentru populația din mai multe sate și raioane. Iar preoții Crudu și Margine? Cu vocile lor și frumusețea slujbelor, au devenit vestiţi departe-departe, de veneau sa-i asculte nu doar simpli credincioși din alte părţi, ci și măicuțele de la mănăstirea de la Hirova... Aceasta – spre „invidia” unora, dar mai cu seamă spre sufocarea activiștilor de partid, care, la fiecare Crăciun și Paște, aveau mari dureri de cap. Fără doar și poate, atât la Nașterea Domnului, cât și la Învierea Lui, satul, de la mic la mare aţinea calea spre Sfânta Biserică, neglijând clubul, serbările școlare și alte activităţi comsomoliste și partinice. Ecourile colindelor, la care se întreceau neamuri adunate la părinți și bunici, mirosul cozonacilor și a păștii cu brânză erau mai puternice decât toată propaganda comunistă și adunările ateiste.

Cum o dai, isacovenii se prezentau faimos în toate. Nu știu cum în alte părţi, dar la Isacova omul era apreciat, scurt pe doi: se trage din gospodari ori vine din „râsuri”. Puțin contau chiar studiile și averea, cu toate că nu erau neglijate de tot.

Așezarea satului, relieful moșiei – dealuri și hârtoape – au făcut ca îndeletnicirea de bază a isacovenilor sa fie creșterea viței-de-vie și producerea vinului. Aici întâlnești viticultori și vinificatori din moși-strămoși și din tată în fiu. Tot aici s-au născut renumiții vinificatori – frații Morozanu, Uncu, Coroi, oameni și specialiști afirmați și cunoscuti de o lume. La Isacova se cultiva nu oricare soi de viță-de-vie, ci doar cea nobilă. Circa 90 la sută din vița-de-vie o constituiau soiurile albe – Feteasca, Aligote, Zghihară, Șasla, Muscat ș.a. Se zice că demult, pe la sfârșitul secolului XIX, un gospodar din Isacova a participat la o expoziție de vinuri din Paris și a luat medalia mică de argint... Și ce credeţi? Faima ceea le prinde bine și azi isacovenilor! Un soi de poamă, răspândit altădată la Isacova și foarte rar întâlnit în restul teritoriului, era Zghihara. Azi? Mai poate fi întâlnit în zona Hușilor. Cred, cu tot dinadinsul, că merită de a fi restabilit pe dealurile și colinele noastre. 

O delegație din Republica Moldova, fiind în vizită la vinificatorii din Elveția, la un canton de la hotarele cu Italia, au avut mirarea de a găsi un soi de struguri albi, păstrați și apreciați de cei localnici pentru finețea vinului. Dar ce tăinuia acel soi? El a fost adus acolo din Basarabia de către coloniștii elvețieni, care în secolul XIX, la îndemnul guvernului țarist au ajuns pe locurile noastre pentru a-și aduce contribuţia la dezvoltarea viticulturii și vinificației, unde au găsit soiuri înalt apreciate pentru producerea de vinuri nobile. Gospodarii din Isacova îngrijeau viile și se mândreau cu calitatea vinurilor, chiar dacă venituri mari nu le aduceau.

Memoria și onoarea satului Isacova sunt neamurile care au stat la baza și dezvoltarea acestei vetre strămoșești: Uncu, Cigodaru, Frătescu, Țărnă, Țăruș, Morozanu, Vitiu, Brânză, Gașper, Galupa, Platon, Zaharescu, Butucel, Boțan, Onilă, Vascan, Cojocaru, Cantemir, Tomșa, Dodon, Gherjavschi, Gatman, Vârlan, Cijevschi și multe alte nume de vrednici isacoveni. Cum aș putea trece cu vederea numele unor mari personalităţi, a căror baștină este Isacova? Printre acestea: profesorul Valentin Vitiu, unul dintre colegii renumitului pedolog, Nicolae Dimo, regizorul Teatrului de Operă și Balet din Chișinău, Eugen Platon, chirurgii Alexei Vascan, Ion Boțan, Dumitru Butucel, medicii Svetlana și Ludmila Surguci, Stela Cojocaru, Lucia MelnicGalupa, Leonid Margine, publicista Alexandra Țăruș-Enceva, Elena Butucel, care activează la Biblioteca Municipală „B.P.Hasdeu”, pedagogul Simion Boțan, aviatorii militari, participanții la evenimentele din Afganistan, frații Grigore, Vasile și Ion Gojocaru, procurorii și avocații Petru Melnic și Ion Vârlan, bisnessmanul Simion Tomșa și mulți-mulți alții.

Au participat isacovenii și la marile frământări din viața Basarabiei de la începutul secolului XX, la Marea Unire. În Sfatul Țării au fost deputați originari din Isacova –Teodor Uncu (Fiodor Mihailovici
Uncu, conform dosarului penal deschis de NKVD), funcționar de rang înalt, născut în 1881, executat în penitenciarul din Chișinău la 22 noiembrie 1940. Un alt deputat în Sfatul Ţării a fost profesorul Gavriil Buciușcan, născut în anul 1889 în Isacova, care s-a abținut de a vota Unirea cu Ţara. A exercitat, pe vremea lui Stalin, funcţia de Comisar al educației în Republica Autonomă Moldovenească și exterminat de serviciile NKVD în anul 1937, la Tiraspol.

Primul val de deportări în Isacova a început în iunie 1941, când au fost ridicați isacovenii mai răsăriți și deosebiți. Printre ei era și bunicul Dumitru, numele căruia îl port și eu. În iunie 1941 a fost dus în Siberia, spre Irkutsk. Unica veste de la bunicul Dumitru am primit-o în anul 1991, când în ziarul raional a fost publicată lista celor reabilitați și printre care s-a regăsit și el, Dumitru Alexandru Galupa. Ceilalţi membri ai familiei lui bunicul au scăpat, la acel moment de arestări, deoarece părinții erau divorțați și copiii lor: Ion, Feodor, Efrosenia și Feodora, se aflau la bunica Elizaveta.

Odată cu retragerea autorităților române, au plecat și mulți isacoveni cu pregătire profesională de excepție, care au ocupat posturi înalte în diferite domenii: administrația publică locală și centrală, educație, cler, armată, poliție, jandarmerie ș.a. După anii nouăzeci, odată cu deschiderea hotarelor și posibilitatea de a ne deplasa liber în toată România, am reușit să descoperim rude refugiate în toate zonele: Iași, Suceava, București, Constanța, Râmnicu Vâlcea, Craiova, Sibiu, Timișoara...

Un caz foarte emoționant s-a întâmplat cu fratele Alexandru, acum câţiva ani, când se hotărâse să plece în Canada și urma să aibă un interviu la cunoașterea limbii franceze, la ambasada Canadei din București. Profesorul era o persoană destul de avansată în vârstă și care, după finalizarea discuției, a trecut la română... Aflând că fratele este originar din Isacova, l-a întrebat pe o notă nostalgică și cu un viu interes: „Mai este tot așa de frumoasă valea Răutului, privită din dealul Isacovei?” Profesorul era originar din Isacova și mai ținea minte lunca Răutului, între satele Braviceni, Breanova, Târzieni, Isacova, Mitoc – plină de farmec, cu stufării, ape, pește și vânat de baltă. Aici se hrănea populația mai multor sate din împrejurimi. Mătușa Irina, refugiată în Sibiu, cu frații ei, unchii noștri Pavel și Haralampie din București, când se adunau, pomeneau și își aminteau de valea Răutului, de izvorul din dealul Hârtopului de la poalele plopului de la Vitiu, de Rumblinca, dealul Zmeului, Hodobescu, Vorocenii, Ciochina, Pomăt, fântâna de la Cruce și alte locuri pitorești din geografia și toponimia locală. Apropo, unchiul Haralampie Galupa a lucrat la revista lui Adrian Păunescu „Și totuși iubirea”.

Toate acestea țin de domeniul trecutului și dintre acei care-și mai amintesc cum arătau aceste locuri, rămân tot mai puțini. Apele Răutului au fost ticsite în albia unui canal și devin tot mai împuținate. Doar în unii ani, cu multă zăpadă și ploi abundente, Răutul se mai umflă și își revarsă apa sa, ocupând acele teritorii ce au constituit altă dată lunca lui. Doar astfel mai apare acea priveliște din trecut, dorită de mai multă lume. 

A fost renumită Isacova și prin școlile ei, dar mai ales prin pedagogii dedați și consacrați copiilor. În sat au fost trei școli, dintre care una primară. În fruntea școlii generale, în primii ani, a muncit Ion Mazuru, apoi o perioadă îndelungată Serghei Manicovschi, pedagogii Feodor Uncu, Maria Popescu, Alexandru Lopușanschii, Grigore Cernev cu fiii săi Mircea, Liviu și nurorile Elena, Ana, familiile Nicolae și Claudia Melnic, Constantin și Ariadna Platon, Ivan și Mariana Cultuclu, Ana și Petru Șoimu, Ion Bratuțel, Ana Bratuțel, Maria Zembeli, Nina Galupa, Apolinaria Gurievschii, Raisa Ochincă, Vera Capșa ș.a. 

O instituție cu totul aparte și renumită în tot raionul a fost spitalul regional din Isacova, condus foarte mulți ani de Mihail Zembeli și unde activau Natalia Ochincă, Tamara Gașper, Liubov Galupa, Maria și Grigore Chilimciuc, Eugenia Dediu, Tamara Lazăr, Galina Vârlan, Maria Frătescu, Valentina Harea.

Ca și mulți alții, isacovenii au plecat în lumea largă întru o viață mai bună pentru copii și nepoți și au luat cu ei amintirile despre locurile natale, oamenii dragi, rămași acasă și un vis neîmplinit – despre întoarcerea la izvoare... Încă foarte multă lume zice „merg acasă la Isacova”, chiar dacă au plecat demult de acolo. Memoriile sunt încă o speranță de revenire acasă, dorința de a mai vedea o dată valea Răutului din dealul Isacovei, cimitirele cu rudele ce-așteaptă... Dar și aceste memorii devin fire tot mai subțiri, tot mai subţiri...

Apariția unor proiecte de reînviere a unor activități tradiționale și dorința celor de a se implica în ele mai constituie o șansă de a reveni și reînvia baștina unde lumina zilei am văzut.

Dumitru GALUPA
Articol publicat în revista NATURA în numărul 352

Susține Natura.md: Devino Patron!