Patria mea – ACASĂ

Cândva, întrebat ce subînțeleg eu prin noțiunea „acasă”, m-am gândit la Hligeni și am răspuns: E un cuvânt foarte încăpător – universal, aş zice. E ca şi numele de botez, de care nu te desparţi niciodată, pentru că e imposibil s-o faci. În linii mari, poţi spune că e Începutul începuturilor tale: primul ochi către lumina zilei, prima gură de aer, prima picătură de lapte matern, primul strop de apă... prima fărâmă de pâine... primul pas... prima şotie copilărească... prima trântă pe toloacă... prima învăţătoare... prima notă... prima dragoste... prima... Totul şi toate pe care le-ai avut şi le-ai urmat ţin, se cuprind în această noţiune dragă şi scumpă – ACASĂ!

Regimurile care s-au perindat l-au tot botezat şi răsbotezat: Hligeni, Hlingeni, Glijeni, Glinjeni, Gligeni, Glingeni... şi l-au tot strămutat, administrativ, din judeţul Orhei în raionul Rezina, din Rezina – în Şoldăneşti, ulterior devenit... Cernenko (!)... şi înapoi – spre Rezina, spre Orhei, spre... actualmente, la 2021, aflându-se în raionul Șoldănești. De, regimurile vin–se duc, s-au topit şi se topesc în bezna vremurilor, satul a rămas şi rămâne în adâncul sufletelor. 

Din file de istorie aflu că satul meu… ar fi existând de pe la 1300, dar descălecătorul nu se cunoaşte. Se mai zice că este întemeiat de nişte călugări. Aici, într-o stâncă, s-a găsit săpată o mână şi mai multe cruci... A fost o mare prigoană a credincioşilor din partea turcilor, mulți creştini fugind spre Prut, unde au înființat o aşezare cu aceeaşi denumire (actualmente – Glinjeni, raionul Fălești) şi cu aproape aceleaşi nume de familie.

Istoria mai spune, că prin aceste locuri s-a oprit și Ștefan cel Mare și că peştera, ale cărei rămăşițe se mai văd, a avut cinstea să fie călcată de picioarele domnitorului… În partea de miazăzi satul are urmele unei movile ce se crede că ar fi fost făcută de turci. După unele hârburi găsite şi după anumite ieroglife, însă, s-ar ajunge la convingerea că ea se trage de pe vremea sciților. Oalele descoperite, lucrate cu măiestrită artă, mărgelele de lut, diferite oseminte de animale, aurul, care se bănuieşte că ar fi existând, adeveresc aceasta, căci regii sciților se îngropau cu toată averea lor. 

Istorie, legende și oameni, humă, piatră şi izvoare sunt Hligenii mei. Huma vine și din vechea cetate a Alcedarului, crescută din apa Nistrului, piatra se ridică din Valea Ciornei (fund de mare), iar izvoarele curg din povârnişuri de Rădi, Fundătură, Ponoare, Cetățuie, Roșia, Cotita, Vălicica, Adânca, Tăbărăşti, Scala lui Zaharia, Căprării, Cărbunării, Budăi, Hârtoape, Cudric. Fiecare în parte e o istorie veche-străveche, o legendă înrămurată în soare, umbre de codru, întâmplări, chipuri și destine omenești. 

În copilărie, desculţ, în pantalonași de casă, cusuți de mama Hartina, bătând ulițele și ogrăzile, am văzut cum hligenenii îşi botează nou-născuţii, cum se încumetresc, cum se cunună la biserică și cum nuntesc, cu vornicei pe cai focoși, cu druște îmbujorate... cum hrămuiesc, dar şi cum îşi bocesc morţii. Fetele mari îmi păreau cele mai mândre și mai frumoase Cosânzene din povești. Pe flăcăii arătoși, cu șlepcile pe-o ureche, fuduli, voinici, nu i-am văzut să se îmbete şi să se tăvălească pe sub garduri (cum se întâmplă, bunăoară, pe alocuri, în prezent). 

– Dacă flăcăul se face băutor, zicea tuţa Gheorghe, încruntat, nu mai vede mireasă!...

În copilăria mea Hligenii nu aveau buldozer sau screper, fabrică de asfalt, de ciment, de beton armat, dar uliţa era uliţă – dreaptă ca nuiaua de alun, bătătorită şi curată, gardul din piatră, fără firicel de mortar, – „gard țurcă” – vorba lui moş Cozmuşor Huzun; porţile gospodarilor se ţineau în balamale, ulucele izvoarelor erau întregi, fântânile curățate, acoperite, limpezi... cuvântul oamenilor maturi – lege, limba – curată, amintirea înaintaşilor – icoană la care te închinai. 

În fiecare sâmbătă mama Hartina mă punea să mătur ograda, drumul, cât ţinea de partea noastră de gospodărie, să adun gunoiul şi să-l duc în groapa de după casă. Duminica mă lua la biserică. Lumea nu ştia de „Mercedes” ori „BMV”, venea pe jos, cei din satele vecine – în căruţe, multe meșterite de străbunicul meu, Alexandru, îşi făceau semnul crucii, la poartă, şi, smeriți, cu capul plecat, intrau să asculte slujba și să se roage.

De sărbători oamenii se adunau în mijlocul satului, la horă, la scrânciobul lui Iacov sau, pur şi simplu, să mai pună ţara la cale, nu să dezghioace seminţe ori să nu-şi dea rând la sticla de votcă, la fumat, de rând cu odraslele înmucoșate, de care dau uneori pe aici. 

Pe omul în vârstă sau necunoscut îl salutam – primul, de departe, cu chipiul în mâini. De-mi scăpa cumva din vedere „datoria și obiceiul”, pe loc se găsea cineva să-mi dea în obraz ori să mă ameninţe că are să mă aştearnă „la mama Hartina a lui Toadere al lui Gheorghe al lui Alexandru, fierarul şi meşterul...” 

Scriind despre Hligenii copilăriei, desigur, mă bucur nespus de mult. Amintirile mă încălzesc, sunt ca ceaiul din crenguțe de vișin, flori de tei, măceș, dulceață de cireșe amare, de gutui... tămăduitor de răceală, alergată pe afară, dezbrăcată, și adusă pe cuptor, la cald.

Copilăria, cu degetele picioarelor stâlcite de petrele drumului somnoros, presărate cu țărână, colăceii de nalbă, susaiul și vlăstarii de viță-de-vie, frecați în palme și mâncați ca de zile mari, laptele de buhai din marcoteț și turtișoarele, rupte bucățele și amestecate cu mac spumos, cartofii copți sub ceaunaș, dovleacul și sfecla scoasă din jăraticul iernii sunt cele mai dulci amintiri de baștină, la care se adaugă și cățăratul pe stânci, în peșterile prăpăstioase, dușul sub cascade, în pomii din grădinile vecinilor, pescuitul în bulboanele Ciornei, păscutul iezilor, prinderea țistarilor și a șerpilor, castorilor de apă și a broaștelor bulbucate, ungerea șinelor de cale ferată cu slănină sleită și... fuga rușinoasă-sănătoasă de „Grijania!...” în cârjă a lui Isai Huzun, tăvălirea pe moale a cânepei de pe ogoare și „urarea de bine” a gospodinelor, cu ocări alde „prăpăditul cela, al lui Bârcă”.

Da, pentru că amintirile de Hligeni nu pot fi în afara aventurilor, năzdrăvăniilor și păcatelor, cu voie sau fără de voie, ale unui copil îndărătnic, zburdalnic, hoinar. Cu părere de rău, însă, toate au rămas o copilărie-sărbătoare, un Hligeni-amintire, la care revin de fiecare dată, când pot, cu dor, cu dragoste, deși... 

Mai an, trecând puntea lui Toma Şaptefraţi, dascălul meu de litere, bunul învățător și cumnat al unchiului Mihai Volontir, tristeţea m-a cuprins dureros: un oarecare Vasea, nerăspunzându-mi la „Bună dimineaţa!”, se interesă de unde ar putea lua „o bancă (un borcan) de vin”. Nu i-am răspuns. La Hligeni eu nu vin cu borcanul...

Mă întristară și casele înstrăinate, fără stăpân... de pe o parte și de pe altă parte a mahalalei, unde m-am născut și am crescut, gardurile prăvălite, pomii frânţi şi izvoarele Rădiului – înnămolite... drumurile sparte, gunoaiele pe sub porţi şi portiţe... Mă întristă și priveliștea…, cum în uşa bisericii popa „sfinţea” o limuzină luxoasă a unui „bos” hligenean, venit și el odată la doi ani să-şi pomenească părinţii din veşnicie. Și mă mai gândeam la bietul primar, pe capul căruia toate cad...

 Cu o altă ocazie, oprit la baştină, colindându-i hârtoapele, dealurile şi hudiţele, mi s-a dat să-l aud pe un moş, întrebând:

– Al cui este?

La care un altul îl dumeri:

– Al lui Fedea al Hartinei a lui Gheorghe al lui Alexandru Bârcă... Bun om!

Că „bun”- ul acesta se referea la mine sau că la bunii mei părinţi, bunel, mamă-bunică, străbunel nu l-am întrebat. M-am bucurat, totuși, că cineva mai ţine minte și mai recunoaște lumea plecată cândva din sat, că nu s-au şters toate numele de pe banda memoriei. Nici de pe a mea nu s-au șters: unul era Goriță, care m-a purtat în brațe, pici fiind, celălalt – Ilarion, poreclit Turcul. Oameni buni, de treabă! Și un gând sănătos mă mai alină, că generația prezentului, pe care o descopăr la școală, la bibliotecă, aplecată asupra cărții, nu-și va lua lumea în cap și va pleca „după fericire”, uitând de rădăcini. De rădăcinile Patriei de acasă, am în vedere. 

Și mă mai gândesc eu în acest moment, că rădăcinile Hligenilor au fost și rămân oamenii primitori de oameni de credință, de cuvânt, cu care sunt gata să împartă ultima bucățică de pâine și ultima picătură de busuioacă. Drept că despre oameni se mai spune că nu se lasă de musafirii poftiți și nepoftiți până nu-i „dezbracă” de toate noutățile și biografiile, curiozitatea fiind „cariul rozător” – vorba lui Neculce. Vorbesc prin aluzii, parabole, dar și pe șleau; cu una-două nu se dau bătuți, cu promisiuni deșarte nu se măgulesc, cu zăhărelul nu pot fi luați. Nici în campaniile electorale chiar. 

Mai an, cică, în sat sosi un reprezentant de „bandid” (un fost coleg de școală, glumeț, spune „partidului” – „bandid”), cu agitația, mobilizarea și convingerea că 2 ori 2 fac 7. Le-a promis drumuri asfaltate, din deal în vale şi din vale – hăt! până în Cotita; le-a arătat și niște proiecte de alimentare cu apă de la Roşia, pe care se angaja să le realizeze, dacă... Un altul a poposit cu pungi cu făină, sare, săpun, lumânări... steguleţe cu harta Europei înstelate şi chipul lui Ştefan Vodă. Le-a împărţit, a îndemnat, a promis, dacă... 

Oamenii, însă, la toate au privit sec, cu neîncredere și, desigur, nu l-au votat. Ulterior, l-au ales pe un consătean, în care și-au pus toată speranța și care, precum aud și văd, prea multe nu promite, dar treabă, în măsura posibilităților, face: gaz-metan a adus, conductă de apă a tras, drumurile încet-încet se pospăiesc… Principala condiție e să fie susținut de consilieri, înțeles, ajutat la timp și cu răbdare de mic și mare. Condiția se acceptă și în afara „bandidelor” politice, reprezentanţilor cu ajutoare sociale în dricul momentului, de care au interes. 

Da, satul se schimbă. Și oamenii se schimbă. 

Știut că „civilizaţia” în care au trăit părinții mei nu mai este. Nici horă în mijlocul Hligenilor nu se mai face, nici de şezători nu se mai aude. Mulţi tineri au părăsit baştina, împrăştiindu-se prin Rusia, Asia, Europa, SUA, Canada... Pe tăpşanul unde se bătea hostropăţul acum pasc gâştele, mai la vale, la o azvârlitură de ţăruş de izvor, zbiară o capră. Doar apa susură ca pe vremuri. În mijloc stă o casă, cu beci –„Magazin”. Cândva nu era. „Magazin” era mai sus, „La Tanea”, în ograda lui Ion Șaptefrați, fratele lui Toma, scumpului meu învățător. Ăsta nu ştiu al cui este şi care i-i destinaţia. Dar, fiind și eu hligenean curios, intru. 

Nişte neveste stau cu spatele către ușă, cu capetele plecate, cu coatele înfipte în tejghea, cu câte un păhărel în faţă, băut pe jumătate, câţiva biscuiţi şi câteva bomboane într-o farfurioară. De-ar fi fost bărbaţi, îmi trece prin minte, poate că „la peisaj” s-ar mai fi adăugat şi o halbă de bere, un nor de fum, să-l tai cu briciul. Bărbați însă nu văd, peisajul e... pur feminin. 

Spun „Bună ziua!” la care nimeni nu-mi răspunde. 

– Dă şi neata pe la noi, dacă nu ţi-i cu supărare! mă îndeamnă o doamnă, parcă observându-mă, parcă aşa, ca să nu tacă. 

Îi mulţumesc, dar refuz.

– Te fuduleşti, ha? întrebă a doua, ochindu-mă de sus în jos şi de jos în sus – Roentgen, nu alta! 

– Am intrat şi eu, să vă întreb de alegeri... unde fac. 

Femeia pufni în râs: 

– Neata, ce, ai băut gaz? 

– Ei, cumătră, lasă omul în pace! Poate că-i spart la gât, de a intrat, pentru alegeri!... presupune a treia, pe un ton serios. 

– Care alegeri? La ce alegeri? Iaca, sărbătoresc şi ele sărbătoarea de sfântă Duminică!... mă dumeri vânzătoarea, apărută după tejghea. Că după o săptămână de chin ce să mai facă? De, să se mai răcorească, să se mai hodinească, nu? Matale cum crezi?

– Cred că Pământul e rotund! o trântesc şi eu, cer o sticlă de apă „cu gaze”, achit şi ies. 

Sătencele n-au mai întors capul în urma mea. Le-am lăsat să se răcorească în continuare, sigur fiind că nu sunt lăsat necântărit şi nemăsurat cu părerea și ochiul: doamnele îşi au propriul „pat al lui Procust”, pentru că la Hligeni, de cobori călare – urci pe jos, de intri îmbrăcat – ieşi în ce te-a fătat muma, de vii flămând și însetat – pleci sătul şi băut, doar dacă zici „Da, măi cumetre!...”

Îmi trag cozorocul pe ochi şi o iau cătinel spre izvoarele Rădiului – oază de amintiri. 

În multe, hligenenii mei pot să nu fie de acord, pentru că, de ar fi, nu ar fi hligeneni. În singura privință, că Hligeniul este cel mai frumos, cel mai drag și mai scump din lume, ei nu mă pot contrazice. 

Plecând, las un cult şi iau cu mine un vis al copilăriei, al amintirilor. Din humă, piatră şi izvoarele de la Roșia, Rădi... și Valea Ciornei. 

Autor: Constantin BÂRCĂ

Susține Natura.md: Devino Patron!